Cred că arta are un rol foarte important în a ne pune în contact cu teme grele și a ne susține să digerăm subiecte complicate, de care poate ne ținem la distanță, și tare mă bucur că există atât de multe (din ce în ce mai multe) oportunități de vindecare / procesare colectivă. Din lista de mai jos simt că am scăpat multe lucruri, dar e o listă pe care vreau să o las aici, chiar și în această formă incompletă, ca sursă de inspirație. Fiecare dintre aceste recomandări reprezintă o bornă emoțională pentru mine și de multe ori aceste teme pe care le redau mai jos sunt prezente, într-un fel sau altul, și în cabinet sau în poveștile de viață a multora dintre noi. Să fie cu inspirație și integrare!
De văzut
“Anatomy of a fall” („Anatomia unei prăbușiri”), regizat de Justine Triet și câștigător Palm d’ Or, este categoric cel mai complex film pe care l-am văzut in 2024. În spatele unui accident (crimă sau sinucidere) stă ascunsă o întreagă dinamică de cuplu victimă-agresor, ilustrată ireproșabil prin imagine, muzică, replici. Justiția pare doar pretextul menit să facă lumină într-o relație complicată în care părți din sine sunt proiectate pe celălalt și lucrurile se încețoșează până în punctul în care toată claritatea este pierdută. Nu întâmplător orbirea, privită metaforic, arată tocmai incapacitatea de a vedea ceea ce este necesar a fi văzut. Care parte e mai nocivă într-o relație? Cea care se sacrifică și se victimizează sau cea care își țintește binele propriu cu orice preț? Cea care ocolește realitatea sau cea care decupează chirurgical adevărul? Opuse, sunt două fețe ale aceleași monede, ce îi lipsește unuia, are în exces celălalt. Când părți din noi din umbră sunt proiectate în exterior, mai este posibilă integrarea sau calea sigură este repetiția până la autodistrugere? Cine se luptă cu cine? „Sometimes we fight alone and sometimes we fight against each other, that happens”, rezumă Sandra Voyter dinamica unui astfel de cuplu.
Memorabilă este și cearta intensă dintre cei doi, în care se spun adevăruri greu de dus și în care, în spatele agresorului vizibil la prima vedere, stă pitit agresorul din umbră, inclusiv agresorul intern care face imposibilă compasiunea față de sine: „You complain about a life that YOU chose. You are not a victim. Not at all. Your generosity conceals something dirtier and meaner. You’re incapable of facing your ambitions and you resent me for it, but I’m not the one who put you where you are. I had nothing to do with it! You’re not sacrificing yourself as you say. You choose to sit on the sidelines because you’re afraid! Your pride makes your head explode before you can even come up with a germ of an idea! You wake up at 40 needing someone to blame. You’re the one to blame! You’re petrified by your own fucking standards and your fear of failure! This is the truth!”. Procesul devine astfel doar pretextul unei radiografii ale dinamicii de cuplu, în care nevoia de a stabili adevărul nu este atât o nevoie justițiară, cât o nevoie de clarificare internă și de „dezorbire”.
Într-o altă cheie, filmul mi s-a părut și un proces psihanalitic în toată regula în care copilul (cea de-a treia parte, cel care orbește) caută să dea sens relației de cuplu – celor doi poli care stau la baza existenței sale. Își cunoaște părinții în toate aspectele lor umbroase și are nevoie de această realitate crudă pentru a putea parcurge procesul necesar de individuare si separare. Prăbușirea devine astfel și o cădere în inconștient, în toate aspectele necunoscute care ne compun, din care, după prăbușire, te poți ridica cu un Eu mai puternic. Căci adevărul, oricât de crunt este, detensionează psihicul și creează spațiu pentru „a fi”.
Serialul Netflix bazat pe romanul lui Garcia Marquez, „Un veac de singurătate” a fost indubitabil dintre cele „de păstrat” din 2024, alături de „Baby Reindeer” și „A body that works”. Deși cartea nu poate fi egalată, filmul a funcționat ca o licoare care mi-a readus pasaje și momente din carte aproape și m-a transpus, din nou, într-o istorie de șapte generații unde singurătatea se repetă, până când își încheie ciclul.
Dacă ar fi să aleg un film inspirațional, cu siguranță documentarul „Mountain Queen: The Summits of Lhaka Sherpa” ar câștiga detașat. Nu am văzut niciun mod mai bun de a exemplifica condiționările culturale, neputința învățată, sindromul Stockholm și toate teoriile psihologice care ne explică de ce este uneori mai ușor să urci Everestul decât să ieși dintr-o relație abuzivă. O adevărată inspirație, Lhaka Sherpa ne arată atât partea vulnerabilă din ea, cât și partea hotărâtă să urce muntele și să depășească aceste condiționări în care s-a născut și a trăit, fără să aleagă.
În ceea ce privește filmele pentru copii, am oscilat între ,,Inside Out 2″, ,,Spellbound” și ,,Wild Robot”. Toate ating teme importante pentru copii și deopotrivă adulți, de la rolul protectiv și necesar al emoțiilor în viața noastră (,,Inside Out 2″), la dificultățile pe care le parcurge un copil când părinții se ceartă și modul în care își mută atenția de pe sine și își mobilizează energia psihică pentru a-și salva părinții care parcurg momente critice („Spellbound”), până la găsirea propriului drum în viață și curajul de a fi cine ești, chiar și atunci când nu te integrezi sau diferențele te pot face să te simți singur (”Wild Robot”). Poate tocmai pentru că atinge coardele sensibile ale maternității, diferențelor și sensului propriu, m-am oprit la „Roboțica Roz”, însă le recomand pe toate cu căldură și cu sugestia de a le vedea împreună cu cei mici, sunt excelente ocazii de conectare și împărtășire. Rolul dublu de îngrijire și retragere, cumulat cu acceptarea limitelor și doza de încredere esențială, este ilustrat într-un mod în care poate nicio carte despre parenting nu o poate face.
De citit
Pentru că lista cărților de specialitate este interminabilă, nu am citit multă beletristică în 2024, ceea ce aș vrea să repar în acest an, însă am devorat pe final de an „Vegetariana”, a autoarei căreia i-a fost acordat premiul Nobel pentru literatură în 2024 – Han Kang, o poveste despre agresivitate, instincte, disociere și decompensare, despre traume neprocesate și relații de familie, despre lucruri neintegrate care pot acapara până la a distruge întreaga existență, dacă nu dobândesc sens.
Pe scenă
În 2024, am reușit să ajung mai des la teatru, deși nu atât de des precum mi-aș dori. Piesa “Cine l-a ucis pe tata”, regizată de Andrei Măjeri, rămâne singulară prin emoțiile trăite atât de corporal și intens și sincronizarea atât de fină între toate elementele care compun o piesă de teatru. Nu pot însă să nu menționez și “Repetiție pentru o lume mai bună”, un spectacol semnat de Radu Afrim, care expune tema singurătății, însingurării și deconectării cu un umor tragic. Traumele relaționale neprocesate, secretele de familie, lucrurile nespuse, lasă în urmă o mare frică de apropiere și intimitate, care se tot repetă. Ne prefacem că relaționam, că iubim, că ne facem adulti, dar nu ne înfruntăm fricile cele mai adânci și nu ne ascultăm năzuințele cele mai adânci, ne îndepărtam de esența noastră și devenim niște marionete în propria noastră viață. Cred că acest spectacol este una dintre cele mai bune reprezentări pe care le-am văzut în ultima vreme ale societății în care trăim sau, mai bine spus, ne prefacem că trăim. Și parcă tot nu pot închide lista fără să îi menționez pe Istvan Teglas în „Acasă la Zoo”, Lorena Luchian în „Mesia”, Raluca Aprodu în „Hedda Gabler” și pe Victor Rebengiuc, în „Tatăl” – le mulțumesc pentru emoție și pentru aspectele atât de subtile din personajele lor pe care au reușit să le transmită. Un loc special în inima mea ocupă și „A fost o fată ca niciodată”, piesa autobiografică a Otiliei Panainte, cu un lirism special semnat Iv cel Naiv și regizată de Adonis Tanța, o piesă care merită să fie reluată și care aduce pe masă un subiect care deschide ușa cabinetului de psihoterapie, într-un mod care invită din plin la introspecție și la autocunoaștere.
În ceea ce privește piesele de teatru adresate atât părinților, cât și copiilor, „Heidi” de la la Opera Comică (în regia Claudiei Ciobanu) m-a atins chiar mai mult decât coregrafia excepțională din „Sunetul Muzicii” (Răzvan Mazilu) și musical-ul „Matilda” (în regia lui Emil Pantelimon), pentru că expune natural, copilăresc și totuși profund o temă atât de grea ca pierderea și sădește speranța, printre toate drumurile întortocheate ale vieții. Speranță de care avem atât de mare nevoie noi, cu toții.
Mărturisesc că la piese de adolescenți nu am ajuns, în afară de piesa educațională extrem de necesară „Love Revenge”, proiect Victory of Art, dar sunt sigură că va veni și acea etapă.
Observ acum, la final, că există niște teme recurente în toate aceste mini-recomandări adunate, care rezumă și trăirile mele, directe sau indirecte, legate de anul ce tocmai a trecut. Sper să inspire la momentul potrivit și îmi doresc ca și 2025 să vină cu vel puțin la fel de multe oportunități de descoperire, deopotrivă externe și interne.
