În ultimele luni, mi-am amintit mult de mine la 17-18 ani, de curajul pe care îl aveam, luciditatea ușor nebunească, curiozitatea pe care o consider în continuare una dintre cele mai importante trăsături ale mele. Mi-am amintit de pasiunile care au început să mă ghideze atunci și mă ghidează încă, de prima piesa de teatru (și singura) pe care am scris-o chiar la acea vârstă, poeziile și jurnalele mele pline de emoții și gânduri. Mi-am amintit de cât de mult m-am agățat atunci de ideea că pot face lumea mai bună sau chiar că o pot schimba. Mi-am amintit toate aceste lucruri privind cu atenție tinere și tineri curajoși, inteligenți, care își pot spune răspicat propriul adevăr și m-am bucurat să mă reîntorc la acea parte din mine. La pachet cu toate aceste daruri, însă, au curs în mintea mea și luptele, singurătatea, dezorientarea, frica. Mi-am amintit ce mare nevoie