Ieri, cand fetita mea a implinit 7 ani, ma simteam extrem de obosita dupa un weekend plin si niste nopti de nesomn acumulate in aceasta perioada, dar eram decisa sa ii pregatesc un tort, pentru care nu eram deloc pregatita. Am lasat-o la scoala si am umblat ametita prin supermarket in cautare de frisca, dar cum nu mi-au placut ingredientele de la niciuna, m-am intors acasa cu o cutie de branza. Citisem pe undeva ca poate fi folosita la crema. Mai aveam o cutie de mascarpone si ma bazam si pe niste fructe congelate. Acasa am fost neplacut surprinsa de lipsa oualor, asa ca nu am reusit sa pregatesc niciun blat pana cand am luat-o de la scoala.
Desi am cochetat de aproxiamtiv 100 de ori in mintea mea cu un tort de inghetata gata facut, perseverenta cum sunt, nu m-am lasat sa il cumpar, asa ca am continuat in nebunia mea de mama sa fac planul de tort. Am luat-o pe fi’mea de la scoala, din nou decisa sa imi simplific munca. Am anuntat-o ca trebuie sa cumparam un blat de tort si ca il umplem impreuna cu mascarpone si fructe acasa… mi-nu-nat, mi-ro-bo-lant, macar avem o activitate impreuna. Intru din nou in magazin, nu imi plac ingredientele de la niciun blat de tort pe care il gasesc, asa ca ma echipez cu faina, oua, coacaze rosii si zahar vanilat si ies din magazin decisa sa fac blatul.
Ajungem acasa si incepem amandoua (eu si fi’ mea) cu ochii cat cepele de oboseala, cu oua cazute pe masa, cu zahar cazut si in bol si pe jos, cu retete de pe internet pe care le testam in premiera, sa pregatim blatul. Fructele congelate pe care ma bazam din congelator constat cu uimire ca nu mai sunt. Ei bine, doar un alt element pe care nu l-am luat in calcul. Nu-i nimic, continuam, gasim solutii… desi ma prelingeam la fel ca toate ingredientele tortului pe masa. Pun blatul de tort la cuptor, il scot putin ars si pleostit si ma apuc de crema. In loc de fructe cogelate, folosesc gemul de cirese amare de la mama. Pe fi’mea o trimit la somn, caci rateurile in bucatarie cauzate de oboseala devin si mai evidente. In cele 40 de minute ale ei de somn, am reusit sa incropesc un blat, o crema si sa ornez tortul. Macar arata bine, imi spun incurajator, sufla in lumanare, o scoatem cumva la capat… mai avem un tort la petrecere, o sa fie ala mai bun.
Ma intind langa ea in pat, respir 10 minute, o astept sa se trezeasca si ii explic ca am reusit sa termin tortul, dar ca s-ar putea sa nu fie foarte reusit, dar promit ca mai incerc si data viitoare. N-are nimic, ma invat eu pe mine, nu ne iese mereu din prima, exercitiul e mama invataturii. Numai bine, o ocazie perfecta sa fac paralela cu matematica, nu ne ies din prima calculele doar in minte, e greu sa renuntam la numaratoare… exercitiul, mama invataturii. Nu imi ies mie multe, dar de un lucru sunt sigura, nu renunt usor.
……………………………………..
Acum sapte ani, in maternitate, ma simteam extrem de pierduta. Dupa un travaliu lung si o cezariana nedorita, faceam eforturi mari sa reusesc sa fac lucrurile bine… sau cat de bine pot, dar eram total nestiutoare, confuza si primeam multe sfaturi care ma confuzau si mai tare. Cum ne-a spus o asistenta din maternitate, suntem niste parinti foarte bine intentionati, dar cam nepriceputi. Ei bine, multe lucruri nu s-au schimbat de atunci.
Nicio carte din lume nu te poate invata cum sa cresti un copil. Avida de informatii cum sunt, am cautat in carti, dar de prea putine ori cartile mi-au raspuns cu adevarat la intrebari. Multe lucruri nu le-am stiut sau le-am stiut gresit sau pur si simplu nu au fost potrivite pentru mine si copilul meu. Multe lucruri nu mi-au iesit din prima. Cu altele am dat-o in bara mai rau. Nu mai adaug aici sfaturile nesolicitate, piedicile, rautatile si alte lucruri care le inrautatesc viata mamelor… acelea sunt doar rezultatul unei societati prea puternic traumatizate. In sapte ani, am plans in pumni de nenumarate ori pentru toate greselile mele ca parinte. De multe ori am asezonat asta cu `mantra mea preferata` – ~I am not enough~. Singura, unica si cea de baza pentru noi toti cand vine vorba despre credinte false si irationale, daca ar fi sa le reducem pe toate la una, cum mi s-a amintit in weekendul acesta la conferinta de Compassionate Inquiry. Dar pentru ca toata viata am invatat sa fac mai mult, plus inca putin, nu m-am oprit. Am cautat sfaturi. Unele au fost bune, altele nu. Am cautat modele. De la unele am avut de invatat, de la altele nu. Am cautat relatii. Unele mi-au fost bune, altele nu. M-am trezit de nenumarate ori cu ingrediente lipsa, am fost nevoita sa improvizez, sa o iau de la capat, sa fac un pas in spate, sa incerc mai bine data viitoare. Unele mi-au iesit, altele deloc. Invat in continuare in fiecare zi, fac o sumedenie de lucruri bune si continui sa o dau in bara. Pentru ca maternitatea nu este o carte de parenting, este un ciclu lung de invatare, haos si reajustare… Maternitatea este cel mai greu drum pe care l-am parcurs vreodata, pentru ca nu a fost destul sa stiu… a fost nevoie sa schimb lucruri fundamentale la mine… si inca sunt nevoita sa fac asta. Copiii sunt cea mai fidela oglinda a noastra. Cand o dam in bara ne arata clar, avem nevoie doar de ochi sa vedem. Si nu e deloc usor sa vedem, de aceea ne si intoarcem privirea. Caci, de fapt, singurul lucru pe care trebuie sa il facem este sa ne uitam la ei. Ramanand in relatie cu ei, ei ne vor spune clar si raspicat ce avem de imbunatatit.
Ce vreau sa zic este ca nu exista reteta perfecta. Cresterea copiilor nu e o carte pe care o invatam. Cresterea copiilor este despre cum traim noi in lumea asta. Ei ne urmaresc cu atentie sa vada si ei cum se traieste… cum stam cu increderea, cum stam cu iubirea, cum stam cu emotiile, cum stam cu fericirea… Ce e, dom’le, viata asta? Cu ce se mananca? Cu ce se asezoneaza? Ce nu trebuie sa lipseasca? La ce ti-e frica se renunti? De ce anume tii cu dintii? Cum e, mama, pentru tine cand gresesti? Cum e, tata, pentru tine cand o dai in bara? Cum repari? Cum iubesti? Cum te reglezi? Cum plangi? Cum razi? Ia arata-mi… cum te descurci la trait? Copiilor nu le putem da ce noi nu am dezvoltat in interior, cel mult ii putem indrepta catre persoane care pot adauga ingrediente la ce avem noi prin casa. Ii putem intelectualiza cu usurinta batandu-i la cap cu ce e bine si ce e rau, dar copiii nu sunt prosti, ei vad cand ne lipseste ceea ce provaduim cu atata intelepciune. Ei sesizeaza cu usurinta inadvertentele, contradictiile, pacalelile… mai ales pe cele grave care implica pacaleala masiva de sine. Uneori, ne pot pacali si ei ca sunt bine, daca asta avem noi nevoie ca parinti. Si, mai ales si mai ales, copiii sunt dispusi sa faca mult prea multe ca sa ne vada fericiti, inclusiv sa fie cuminti, docili si complet nefericiti.
….
Dupa 7 ani de maternitate pot sa zic doar atat… mai am o tona de invatat. Iar cea mai grea dintre toate invatamintele este asta: ~Sunt destul, pot sa fiu iubita asa acum sunt~. Doar din locul asta sunt cu adevarat prezenta, ca mama, pentru fiica mea. Altfel, tortul a fost bun, mai bun decat ma asteptam. Fi’mea a mancat bucuroasa din el si macar atat stiu, ca nu ar fi mancat daca nu i-ar fi placut. Ceea ce inseamna ca am facut o treaba buna. Sau macar o treaba destul de buna, vorba lui Winnicott. Si unde mai este de indreptat, nu-i nicio grija, nu plec nicaieri, aici raman, fac tort si la anu`. Sunt aici sa fac, sa gresesc si sa indrept de cate ori va fi nevoie. Si ii multumesc fi’mii ca nu ma lasa balta si ma invata in fiecare zi.
