Există, printre lucrurile pe care aparent le-am uitat, lucruri mai mai prezente ca oricând. Care rămân mărturie a faptului că ceva s-a întâmplat, că ceva ne-a durut, chiar și atunci când avem nevoie să uităm ce anume pentru a putea supraviețui. Este ceea ce numim amintirea traumatică.
Încercăm să ne înțelegem viața printr-un șir de memorii explicite, care dobândesc sens în permanență. Lucruri cu care ne identificam, care fac parte din povestea noastră de viață. Dar mai sunt și lucruri care, poate, ne-au scindat. Cărora nu le găsim și nu le-am integrat sensul. Ele se manifestă inexplicabil și ilogic în rigiditatea și repetiția lor, așa cum este și trauma. Se agață de detalii din prezent, dar sunt bine ancorate in trecut.
Un miros, o zi, o reacție, o persoană necunoscută ne pot transpune acolo unde de unde am fost nevoiți să plecăm pentru a putea să supraviețuim. Ceea ce am și făcut. Și „am uitat”. Dar și corpul nostru are o memorie, iar el nu poate uita. Și nu poate uita mai ales ceea ce noi ne străduim să uităm.
„Spre deosebire de amintirile obișnuite (atât bune, cât și rele), care pot fi schimbate și se schimbă într-un mod dinamic în timp, amintirile traumatice sunt fixe și statice. Sunt amprente (engram-uri) din experiențe copleșitoare din trecut, impresii profunde sculptate în inimă, corp și psihic. Aceste amprente dure și înghețate nu se schimbă și nu se actualizează ușor cu informațiile din prezent. „Fixitatea” lor ne împiedică să formăm noi strategii și să extragem noi sensuri. Nu mai există noul, prezentul în continuă schimbare și flux natural specific vieții. În acest fel, trecutul trăiește în prezent; sau cum scria William Faulkner în Requiem for a Nun: Trecutul nu este niciodată mort. Nici măcar nu este trecut. Mai degrabă, trăiește ca o panoplie de diverse frici, fobii, simptome psihice și boală”, descrie Peter A Levine în Traumă și Memorie.
Memoria explicită, cea care ne dă șirul logic al evenimentelor are de suferit,dar memoria implicită rămâne acolo. „A uita” ajunge să fie, de fapt, a ne aminti la nesfârșit, însă într-un alt fel. „TSPT (Tulburarea de Stres Post Traumatic) pare a fi o tulburare a memoriei, care nu mai funcționează cum trebuie. Persoanele cu TSPT nu sunt capabile să dea un sens propriilor simptome în contextul evenimentelor prin care au trecut. EI sunt în continuare asaltați de declanșatori dependenți de stare și/sau alte asocieri la traumă condiționate clasic. Experiențele lor traumatice planează liber în timp, fără a avea un sfârșit sau un loc în istoria personală”, spune Babette Rothschild în „Corpul își amintește”. „Una din problemele persoanelor cu SPT (Stres Post Traumatic) sau TSPT (Tulburarea de Stres Post Traumatic) este aceea că frica persistă mult timp după ce amenințarea dispare, asocindu-se frecvent cu din ce în ce mai multe aspecte ale mediului înconjurător. Frica resimțită în trecut din cauza unei amenințări externe devine o anxietate generată din interior (producerea insuficientă de cortizol, percepția amenințării”.
Acolo unde există prea mult haos, inexplicabil, ne fabricăm raționamente false care sa ne ajute să supraviețuim, mecanisme de coping care ne subjugă, devenim rigizi și pierdem mult din bucuria prezentului, căci frica din trecut ne urmărește. Piesa lipsa devine un munte de gânduri și idei menite să ne protejeze de adevăr, căci o parte din creierul nostru și-a construit un drum pentru a se proteja – ,,pe aici nu se trece”. Pentru că pericolul a fost prea mare, amenințarea prea puternică, astfel încât este evident de ce am putea să preferăm să trăim cu un handicap emoțional decât să nu mai trăim deloc. Pentru că, deși pericolul a trecut, el ne pare încă real. Frica persistă mult timp după ce amenințarea dispare.
Cum ne amintim?
Pentru a putea să dezgropăm trecutul de multe ori avem nevoie ca prezentul să ne doară suficient de tare. Prezentul poate fi propria noastră incapacitate, repetiția, singuratatea cruntă, durerea pe care o simțim atunci cand îi vedem pe cei pe care îi iubim cel mai mult că suferă.
Este firesc să fugim de durerea aceea. Este firesc să ne urnim greu, să amânam, să negam, să ne construim un întreg sistem prin care încercam să ne convingem că suntem bine pentru a nu mai ajunge acolo. Dar există o parte din noi pe care nu o putem minți și care stă marturie pentru tot ce nu putem spune, nu putem verbaliza, nu putem gândi, dar mai ales nu putem trăi. Senzațiile aparent bizare pe care le simțim și despre care credem, eronat, că fac parte din noi, frica care ne însoțeste mereu, anxietatea care ne dă de hac când ne e lumea mai dragă, atacul de panica care ne oprește să ne apropiem…
Este firesc să vrei sa fugi, să îngheți sau să lupți. Ai făcut ce ai știut mai bine să supraviețuiești. Este firesc să nu vrei sa te întorci acolo. Este greu să îți imaginezi ce pierzi, când frica te cuprinde și simți doar o acută nevoie de a te salva. Nu zice nimeni că e treaba ușoara, nici că trebuie făcută mai repede, nici mai bine. Lasă-i timpului timp. Vindecarea nu e ușoară, nici rapidă, nici miraculoasă, dar există.
