Există o vorbă românească care zice că nu trebuie să faci ce face popa, ci ceea ce zice popa. Nu știu voi, dar eu am auzit-o de multe ori când eram copil, mai ales când chestionam cu naivitate comportamentele adulților din jurul meu. Probabil nu întâmplător suntem așa de mulți dintre noi buni la sfaturi, chair și atunci când nu ne sunt cerute. Dacă este însă vreun loc în lumea asta în care contează mai mult ce faci decât ce zici, acela este parenting-ul. „Practice what you preach” nu mai e deloc un slogan de pus pe pereți, este efectul concret pe care îl observam acolo unde ne doare cel mai tare – la propriile odrasle.
Copii noștri învață comportamentele prin imitație. Bebelușii reflectă fața mamei, copiii care încep să vorbească folosesc un vocabular asemănător ca acela al persoanei care îi îngrijește, iar comportamentele noastre sunt simplificate în ochii lor și copiate. Inclusiv atribuirile de gen și le asumă, inconștient, până pe la 2-3 ani. Așa că, până la vârsta adolescenței când ne vor da jos de pe piedestal, fie că ne place, fie că nu, pentru ei suntem niște modele de urmat.
La vârste mici, când îți povestesc ce au făcut, copiii îți arată cum au făcut. Experiențele lor de acasă, de la școală, observațiile pe care le fac despre interacțiunile dintre părinți, devin propriile lor jocuri, comportamente. Nevoia de sens și consecvență este atât de mare încât nimic nu îi tulbură mai tare decât haosul, imprevizibilul. Ei nu pot separa, ca noi, firul poveștii de acțiune. Dacă noi, ca adulți, suntem capabili să internalizăm aceste paradoxuri, să relativizăm, să izolăm, pentru un copil mic aceste nuanțe sunt imposibile.
Copiii noștri sunt oglinda noastră. Ne „moștenesc” comportamente, moduri de a acționa, modul de a se raporta la dificultăți. Și nu, nu e vorba doar de comportamentele pe care le manifestăm în raport cu ei, ci și în raport cu ceilalți, precum și în raport cu noi înșine.
Așa cum mă port eu în raport cu mine, așa învață să se raporteze și ea la sine. Perfecționismul meu va fi cel mai adesea și perfecționismul ei. Limitările mele i le transfer, fără să vreau, și ei, pentru că ea descoperă, la început, lumea asta mare prin mine, prin încurajările mele de a explora, prin fricile mele, prin da-urile mele și nu-urile mele. Degeaba visez ca ea să zică că poate și să creadă că totul e posibil, degeaba o visez „puternică” și capabilă să-și atingă visurile cele mai îndrăznețe, dacă eu îi prezint o lume plină de restricții și impedimente, dacă eu nu am curajul să risc, să explorez, să visez. Iar dacă vreau de la ea să încerce, să riște, să aibă curaj, asta nu poate începe decât de la mine.
Desigur, copiii noștri sunt persoane diferite de noi, care își vor croi propriul drum prin viață. Experiențele lor sunt diferite de cele ale noastre. Șansele lor diferite de ale noastre. Dar, în același timp, copiii noștri învață repede și fără să analizeze prea mult moduri clare de a se raporta la lume și viață de la noi, stiluri de la relaționare tot de la noi, iar încrederea o deprind din încrederea noastră. De aceea, în loc să îi învățăm ce e bine și ce e rău, e mult mai eficient să le arătăm la noi ceea ce ne dorim de la ei. Așa, vom ști cu siguranță că am făcut tot ce am putut.
