Pe unii îi sperie, pe alții îi intrigă. Unii se apără de tot ce ține de ea. Unii consideră că trauma este un cuvânt exagerat, folosit în exces sau din exces de zel, alții ar vrea să o înțelegă mai bine și se sperie de gândul că ar putea să o perpetueze, fie în propria viață, fie în cea a copiilor. Care este, de fapt, adevărul? Ce înseamnă trauma? Cum știm că un copil este traumatizat sau că noi, ca adulți, suntem traumatizați? Există vindecare?
Ce înseamnă traumă?
Trauma presupune o ruptură interioară, este reacția emoțională pe care o avem în raport cu un anumit eveniment. Trauma nu este, deci, doar evenimentul exterior, ci reacția emoțională la eveniment – neputință, frică, vulnerabilitate. Sau, cum zice van der Kolk, trauma este o pierdere a încrederii și coerenței, a sentimentului existenței unui loc sigur în care persoana se poate retrage pentru a face față experiențelor emoționale amenințătoare și a încrederii în caracterul ordonat și în continuitatea lumii în care trăim. Nevoia noastră de sens și coerență este deseori nimictă când vorbim de traumă, de aici și nevoia adaptativă de ruptură.
Traumă sau stres?
Spre deosebire de situațiile stresante, în care punem mai multe resurse și reușim să obținem, cel mai adesea, un rezultat pozitiv, în cazul traumei lipsesc resursele interne și externe de a face față evenimentului. Organismul intră într-o reacție automată de fight (luptă), flight (fugă) sau freeze (îngheț). Stresul generează frustrare și oportunitatea de a învăța și a ne dezvolta, pe când trauma este produsă de stresorii severi, copleșitori și generează deteriorări în nivelul de vitalitate, în identitate (în înțelegere noastră) și a mecanismelor de autoreglare (boli, tulburări fizice și psihice). Auzim deseori de dezechilibre, de nefericire, nemulțumire, sau chiar de depresii, anxietăți, burnout și alte boli psihice și fizice și ne întrebăm de unde pornesc. Multe dintre acestea pot avea la bază situații traumatizante, mai ales în copilăria timpurie.
Ne amintim tot timpul situația traumatizantă?
Uneori, este posibil să nu ne amintim situațiile traumatizante, pentru că, din motive de supraviețuire, creierul nostru face tot posibilul să le uităm. Pe măsură însă ce avansăm în lucrul cu noi înșine, pe măsură ce avem parte de un mediu securizant, în care ne dăm voie să ne amintim, aceste amintiri vor ieși la iveală. O altă cale este să fim atenți la ceea ce vrea să ne transmită corpul nostru. Pentru că, chiar și atunci când amintirile nu mai sunt în memoria noastră explicită, ele rămân stocate la nivelul memoriei implicite prin stări de tensiune, frici și anxietăți cărora nu le găsim înțelesul sau, uneori, chiar și boli.
Când copiii se adaptează și când se traumatizează?
Se spune deseori că cei mici au o capacitate extraordinară de adaptare. Când știm însă când este vorba doar de stres, menit să le dezvolte abilitățile, și când știm că vorbim de o potențială traumă? Pentru că nu orice lucru la care sunt supuși însă copiii și căruia reușesc (din considerente de supraviețuire) să îi facă față se numește adaptare. Uneori, prețul pe care îl plătim pentru a face față este prea mare.
Când vorbim de traumă vorbim de lipsă de resurse, de indisponibilitate, de absența mamei, a unei persoane de îngrijire sau a altor structuri de suport. Spre deosebire de adult, care deține resurse personale și relaționale, în cazul copilului resursa principală este, mai les în primii ani de viață, persoana de atașament. Modul în care el va percepe multe evenimente va fi impactat de această legătură și de modul în care își poate explica, în funcție de nivelul lui de înțelegere, evenimentul. Ca și în cazul adultului, trauma în cazul copiilor presupune sentimente de neputință, frică și vulnerabilitate, însă consecințele la nivelul psihicului său sunt mai puternice, tocmai pentru că vorbim de un psihic în formare. El va prelua asupra sa ceea ce s-a întâmplat în exteriorul său și îi va fi greu să vadă un eveniment particular doar ca un eveniment particular. Multe din credințele disfuncționale despre sine însuși și lumea în care trăiește, de la neîncredere în ceilalți la stimă de sine redusă își au originea în aceste experiențe timpurii. Atunci când ceva nu poate fi procesat sunt șanse mari să vedem, în cazul copilului, jocuri repetitive, hiperactivitate, anxietate, inadaptare.
Traumă simplă sau complexă?
Trauma simplă este un eveniment unic, punctual, în care suntem afectați de un eveniment exterior peste puterile noastre de a face față. Poate fi o catastrofă naturală, un accident, o pierdere. Trauma complexă traumă este o traumă de atașament, ea presupune evenimente traumatizante recurente, multiple şi prelungite (abuz fizic sau sexual, abuz emoţional, violenţă domestică, război, refugiaţi, prizonierat de război sau politic). Trauma complexă se formează în ani și tot în ani se poate „repara” și se întâmplă, cel mai adesea, în relație cu persoane semnificative. Tocmai de aceea, ea ne afectează stima de sine, încrederea și relațiile cu ceilalți, reglarea afectului, are o influență majoră asupra a ceea ce devenim și a modului în care vedem lumea.
Traumele se moștenesc?
Traumele relaționare (complexe) pot deveni transgeneraționale, mai ales dacă nu devenim conștienți de modul nostru de relaționare și continuăm să acționăm conform acelorași pattern-uri.
Ce poate fi traumă?
Violență, catastrofe, accidente, violență fizică (la care ești expus direct sau asiști), violuri, incest, abuz emoțional.
Ne putem proteja copiii de traume?
Puțini oameni nu au nicio traumă de-a lungul vieții, deci este posibil ca și copiii noștri să aibă cel puțin o traumă la un moment dat pe parcursul vieții. Oferirea, însă, a unui mediu sigur, a unei relații de încredere și suport necondiționat crește șansele procesării evenimentelor dureroase și negative și minimizează efectele lor pe termen lung. Pentru a putea face acest lucru, de multe ori e necesar să ne vindecăm pe cât posibil propriile traume, pentru a putea fi cu adevărat disponibili în relație cu copiii noștri.
Cum ne vindecăm?
Mai ales în cazul traumei complexe relațiile poartă amprenta traumei, de aceea vindecarea se face cel mai adesea în cadrul terapiei. Accesarea resurselor pe care le avem și integrarea experiențelor pe care le-am trăit sunt parte din acest proces care, uneori, poate să aibă o durată mai lungă de timp și poate avea, ca în orice parurs, propriile suișuri și coborâșuri.
Mai multe despre traumă puteți afla în cadrul celei de-a V-a ediții a Conferinței Internaționale de Psihotraumatologie, 2-3 OCTOMBRIE 2019, de la specialiști internaționali în tratamentul traumei. Mai multe detalii despre eveniment se găsesc aici.
