Mulți dintre noi au fost învățați, de mici copii, direct sau indirect, că problemele nu se discută. Rufele se spală în familie. Este o rușine să vorbești de problemele tale și cu atât mai mult despre sentimente și vulnerabilități. Cu un astfel de bagaj, e cu atât mai greu de realizat echilibrul între cele două forțe contradictorii – de a ascunde, care a devenit în mod eronat sinonim cu a te proteja, și de a dezvălui. Nu dezvăluirea în sine e atât de importantă în acest context, cât frica de dezvăluire, de a fi judecat sau neacceptat. Frică care face imposibilă intimitatea și relaționarea autentică. Frică care ne îngheață sub un clopot de sticlă.
Dictonul – să nu vorbești cu nimeni despre problemele tale – crează ideea că ești singurul sau singura căreia i se întâmplă, că situația ta e unică, că e ceva acolo care nu trebuie să se vadă. Dacă ai face, însă, un exercițiu și te-ai uita în urmă cu ochii adultului și nu ai copilului, vei vedea că multe dintre acele familii pe care le credeai perfecte erau doar ascunse, ca și a ta, sub perdeaua aparențelor. Iar draperiile de la ferestre pot fi groase și impenetrabile. Așa că, cel mai probabil și ei, ca și tine, au învățat, când erau copii, să țină ascuns. Poate o boală, poate ieșirile de furie ale tatălui, poate certurile sau neajunsurile, indisponibilitatea, lipsa, plecările sau agresivitatea. Aceste lucruri nu se discutau. Nici afară, cu alți copii, nici la școală, ca părți ale vieții pe care le putem întâlni și care pot genera diverse trăiri. De fapt, despre emoții nu prea se discuta deloc. Despre cele mai mari frici, nici atât.
Efectele acestei educații se văd. Ne străduim din răsputeri să etalăm această viață perfectă, ne-o punem, inconștient, pe Instagram. Nu vedem că e doar o mare bulă asta, a fericirii. Conștient sau inconștient perpetuăm ideea că rufele trebuie spălate în familie și că în lume ieși, metaforic vorbind, cu cele mai bune haine, oricât de sărac ai fi. Ne sunt pline telefoanele de poze perfecte din vacanțe și din zilele de weekend, în timp ce tribunalele sunt pline de cereri de divorț, parcurile și grădinițele de copii agresivi sau triști, petrecerile de mai multe relații sincere cu alcoolul decât cu cei de lângă noi, spitalele de boli cu cauze mai mult sau mai puțin știute, cabinetele de terapie de oameni care intră sfioși și rușinați, neștiind că, așa că ei, sunt atâția. Suntem de departe a fi avut vieți si mai ales copilării perfecte, dar ne încăpățânăm să credem că perfecțiunea există. Ne încăpățânăm să stăm singuri, ascunși după poza perfectă, rușinați că ceva din ceea ce ni s-a întâmplat, cu sau fără voia și puterea noastră, este nedemn de a fi știut. Ne revoltăm, spunem că ar trebui să ne preocupăm mai puțin și să trăim mai mult, de parcă conștiința de sine a fost inventată astăzi.
Atunci când te simți împovărat de rușine și vinovăție sau aspru judecat, gândește-te că celălalt, cel care poate te judecă, își ascunde, de fapt, rănile de el însuși. Ieși de sub clopotul de sticlă. Ca tine sunt atâția alții, doar că și lor, ca și ție, le e frică să fie văzuți.
