Stephen Covey vorbește, în cele Cele 7 deprinderi ale persoanelor eficace, despre principiul plenitudinii sau cornul abundenței. Poți sa treci prin viață crezând că există suficiente resurse pentru toată lumea sau pornind de la ideea că nu este destul și trebuie să ții cu dinții de ce e al tău sau să fii într-o permamentă competiție cu alții.
Iar acest principiu poate fi văzut încă de la vârste fragede, care copiii sunt învațați să țină bine de lucrurile lor, căci riscă să le piardă, și să nu le atingă pe a altora sau să creadă că sunt destule jucarii pentru toata lumea și că, dacă le împarți, cantitatea de jucării crește și te poți bucura de mai multe.
La locul de joacă, pentru că la copii e cel mai ușor să observi, văd părinți care îi încurajează (nu obligă) pe copiii să împartă, folosind curiozitatea lor nativă față de jucăria altuia ca pe o oportunitate de creștere, dar și părinti (bunici, bone) care îi ceartă pe copii că ating jucaria altor copii, ca și cum curiozitatea nu e firească, iar a atinge este egal cu a lua sau a nu-ți mai aparține. Rușinea adulților și neajunsurile pe care le-au simțit în propriile situații de viață (firești, având în vedere istoria) se rasfrâng dureros asupra copiilor care învață că e greșit să își dorească, să fie curioși, să dea și să primească, adică să împartă. Într-o lume atât de prolifică ca cea a copiilor, în care imaginația și jocul pot să rezolve atât de multe probleme, o abordare pornită din neajunsuri și care incurajează izolarea este cel puțin contra productivă. În afara unor cicluri scurte de posesivitate, copiii înțeleg destul de bine când le spui – „nu ți-o ia, doar se uită (joacă un pic cu ea)” sau „poți încerca să-i dai ceva la schimb dacă vrei să te joci un pic cu jucăria lui” sau „puteți să vă jucați împreună”.
Nu cred ca există obligativitatea de a împărți, dar cred că majoritatea copiilor, când au de ales între a pune la comun și a avea mai multe sau a rămâne doar cu jucaria lor în mâna, ar alege a doua variantă. De fapt, aleg să își consume resursele pentru a găsi oportunități, decât pentru a păstra ceea ce au și a se lupta cu celălalt. Aleg să își consume resursele pentru a relaționa și a găsi soluții.
La locul de joaca, când mă uit la copiii și părinți, îmi place să îi văd pe cei care îi încurajează (nu obliga) pe copiii să împartă. Îi învață că există win-win. În viață, când mă uit la adulți în toată firea, cred că cei care aplică principiul că este destul pentru toți sunt cei care au mai mult de câstigat – resurse, oportunități, relații. În leadership, o treaptă de gandire pe care trebuie să o treci pentru a putea să „îi cârmuiești” pe alții este fix acest principiu, să depășești faza de competiție și întelegi că este destul pentru toți. Și că, în loc de o permanentă competiție cu alții, poți vedea lucrurile în termeni de resurse și beneficii. Există, evident, și locuri unde doi poți să fie prea mulți, dar există multe alte locuri, în care pot să primeze colaboararea, fără a face rabat la corectitudine.
Cu alte cuvinte, dacă vrei să înțelegi mai bine viața, ieși la joacă! Și împarte jucăriile!
