Cea mai mare pierdere a copiilor care trăiesc în familii disfuncționale nu este performanța sau succesul, ci intimitatea. Ei învață cum să reușească, nu învață însă cum să aibă încredere. Ei învață cum să se protejeze, nu învață cum să se lase iubiți. Ei învață cum să-i ierte pe alții, nu învață cum să se ierte pe ei și cum să nu se mai simtă vinovați. Ei învață cum să se sacrifice, nu învață cum să pună limite. Învață cum să devin independenți, nu învață cum să fie confortabili cu dependența.
Janet Woititz exinde în „Intimitate zbuciumată” studiul pe care îl face asupra copiilor care cresc în familii cu alcoolism asupra tuturor famililor disfuncționale și explică, pe înțelesul tuturor, de ce acești copii își construiesc distorsionat realitatea. Fie că e vorba de dependeța de alcool sau de alte substanțe sau de dependențe mai subtile care pot fi mai ușor raționalizate, cum este dependența de muncă, copii din aceste familii învață, de la o vârstă fragedă, că nu pot avea încredere, că oamenii de care au nevoie nu sunt disponibili sau că sunt prea schimbători pentru a fi previzibili, așa că trebuie să se încreadă doar în ei înșiși. Ei pierd o mare parte dintr-una dintre cele mai mari bogății umane, valoarea relațiilor, și una dintre cele mai dure lecții pe care le învață este că dragostea vine într-o formă extrem de contrastantă și au impresia, implicit, că pentru a beneficia de partea bună trebuie să accepte partea rea. Mă întreb deseori, când aud părinți care spun despre copiii lor că se descurcă în orice condiții și că trebuie să fie obișnuiți cu greul de la o vârstă mică, dacă știu, de fapt, cu ce preț se vor descurca și ce vor pierde în acest proces de activare exagerată a laturii supraviețuitoare din noi.
În timp ce Robert J. Ackerman se concentrează în „Fiice perfecte. Fiicele adulte ale alcoolicilor” pe caracteristicile fiicelor perfecte, Janet Woititz surprinde mai degrabă sistemul lor de credințe false. Căci acești copiii sunt nevoiți să își imagineaze ce e normal, iar normalitatea nu se construiește prin opoziție, ci prin relativizare și echilibru. Modelele construite prin opoziție nu sunt decât fantezii alimentate de modelele false prezente în social media sau la TV, modele care fac să pară că e simplu să le faci pe toate și, și mai rău, că există relație de cuplu perfectă. „Destul de probabil. N-ai crescut având în fața ochilor un model sănătos de relație iubitoare. A trebuit să-ți imaginezi cum ar trebui să funcționeze o relație. Tot ce știai era că nu vrei să fii ca părinții tăi. Însă nu ai știut cum să filtrezi acțiunile distructive de cele benefice”.
Când normalul lipsește, te întrebi adesea ce e normal sau până unde e normal. Cauți reguli și rețete, în loc să te uiți în interiorul tău să vezi ce e bine pentru tine. Te întrebi dacă ceea ce simți e normal, ca și cum ar fi musai să te încadrezi într-un șablon, iar normalitatea e un set de standarde. Cât timp e normal să vreau să petrec în cuplu? Cât de normal e să nu avem aceleași păreri? Cât de normal este să ne certăm? Cât de normal este să mă simt trist sau anxios sau inadecvat sau singur? „„Normal” într-o relație înseamnă un comportament care e rezonabil și confortabil pentru voi doi, partenerii de cuplu. Normalitatea înseamnă să stați de vorbă și să remediați orice comportament care vă provoacă neplăceri. Oamenii au diferite puncte-forte și diverse slăbiciuni, așa că nu există un mulaj care să-i reprezinte pe toți. Fiecare cuplu își stabilește propriile norme, după cum i se potrivesc”.
Mituri și adevăruri relaționale
Aici intervin, de fapt, miturile relaționale, adică sistemul fals de credințe după care acești adulți învață să se ghideze. De la faptul că într-o relație vor fi puși în situația de a renunța la ei, la frica și nevoia, totodată, de fuziune relațională sau nevoie de control izvorâtă din credința că haosul este extrem de periculos, la fel ca și vulnerabilitatea. Renunțarea la sine, de exemplu, unul din miturile relaționale care însoțesc o persoană care a crescut într-o familie disfuncțională, vine din faptul că un copil crescut într-o astfel de familie nu își poate construi un sentiment puternic al sinelui, fiind nevoit să răspundă mai degrabă nevoilor celorlalți. Acesta este adesea coroborat cu rușine, nevoia de perfecțiune sau cu credința că vulnerabilitatea este un lucru greșit.
În cazul copiilor crescuți în familii disfuncționale, frica de conflict este atât de mare încât sunt reprimate sentimentele de furie care ajung, mai devreme sau mai târziu, să se reverse asupra întregii relații. Tot odată ei au credința că în relațiile „normale” nu există certuri, precum și aceea că celălalt ar trebui să le ghicească nevoile și să îi accepte tot timpul așa cum sunt, ca o condiție inafilibilă a iubirii. „Copiii care provin din familii disfuncționale își închipuie că, într-o relație ideală, nu există conflicte și nici mânie. Deși, rațional, ei își dau seama că așa ceva este imposibil, totuși, emoțional, asta își doresc. Mânia este pentru ei o emoție foarte complicată și în mare măsură neînțeleasă. Vorbind din perspectiva trecutului personal, mânia lor a trebuit reprimată. Copiii care cresc într-un mediu conflictual respiră permanent o atmosferă foarte încordată, iar mânia lor nu este niciodată vindecată. Au văzut că exprimarea furiei nu le-a fost niciodată de folos, ba chiar le-a făcut viața mai neagră. Furia nu i-a adus nimănui, niciodată vreun beneficiu (…) Singurele ocazii în care iese la lumină sunt cele în care nu mai ești în stare să o ții sub control și ea se transformă în turbare”. Din păcate, însă, fără acceptarea și procesarea acestor sentimente, furtunile nu vor dispărea, oar dacă vor fi ținute prea mult timp sub control se vor revărsa violent sau vor face loc depresiei.
Realitatea este că în toate cuplurile există neînțelegeri, unele soluționabile, altele nu, unele cu care se poate trăi, altele care nu pot fi trecute cu vedere. Diferența dintre sănătos și nesănătos nu este neapărat existența acestor diferențe, ci modul în care ele sunt comunicate și acceptate, chair și atunci când nu există o rezolvare a lor. Intensitatea emoțională în cuplurile în care au lipsit aceste modele este însă mult mai mare, pentru că frica de respingere, de abandon, rușinea și vinovăția sunt la cote înalte. „Ori de câte ori ceva merge prost (și trebuie spus că, în viață, lucrurile mai merg și prost uneori) și oricând apare un conflict (să nu uităm că, în viață, avem parte și de conflicte, frica de abandon preia frâiele, trecând înaintea chestiunilor pertinente care trebuie rezolvate. Iar frica asta e așa de mare încât nu e ceva neobișnuit pentru tine să pierzi din vedere cu totul problemele reale”.
Din nou, frica de intimitate
Deși rațional copiii crescuți în familii disfuncționale caută altceva, inconștient vor alege aceleași pattern-uri disfuncționale pe care le cunosc, căci instinctiv tindem să alegem situațiile familiare în detrimetul celor necunoscute, oricât de rele ar fi acestea. „Mai e de mirare că te simți atras de acea persoană tandră și caldă într-o zi, numai ca să te respingă în următoarea? Te mai miră că persoana aceea care îți spune că te va suna (și nu te sună) ți se pare mai dezirabilă decât o alta care se ține de cuvânt.(…) Dacă, din întâmplare, reușești să închegi o relație amoroasă cu o persoană consecventă, ai impresia că genul aceea de persoană îți provoacă o neliniște – fiindcă n-ai nici un cadru de referință pentru comportamentul său”. Apropierea, intimitatea este posibil să genereze, în aceste situații, anxietate. Căci frica de a nu fi rănit din nou intervine pentru a-i proteja, ca un câine dresat să își apere stăpânul cu prețul vieții. Aceeași frică care le-a fost de ajutor când erau copii și au învățat că e mai bine să se bazeze doar pe ei înșiși. „Când nivelul încrederii urcă și intimitatea reală începe să se dezvolte, semnalul de alarmă începe să sune cu un fel de disperare emoțională, iar adultul respectiv nu mai e în stare să tolereze relația, din cauză că iese la suprafață vechea lui frică de trădare, iar situația devine imposibil de stăpânit”.
Tocmai de aceea, încrederea, intimitatea, relația sănătoasă nu va fi un proces lipsit de urcușuri și coborâșuri și trebuie să fie, cel mai adesea, un proces asumat. Va fi, cel mai adesea, o călătorie mai sinuoasă către o relație sănătoasă, imposibilă fără o conștientizare a ceea ce îi face să fie diferiți emoțional. Însă acest proces de creștere individuală și comună se face cel mai bine împreună.
„Relație sănătoasă
Pot fi eu însumi
Poți fi tu însăți
Putem fi noi înșine împreună
Pot evolua
Poți evolua
Putem evolua împreună”
