Prima lecție din parenting este că acolo unde nervii, furia și iritarea ating cele mai înalte cote sunt cele mai mari dureri la care nu avem curajul să ne uităm. Acolo unde copilul ne irită este locul unde durerea noastră nu e vindecată. Cu alte cuvinte, nu este despre copil, este despre noi. Pentru că, altfel, cum ne-ar putea irita atât de tare o ființă atât de mică, care testează lumea prin joc și joacă?
Când copilul meu de un an și trei luni aruncă mâncare pe jos, în mine au loc reacții chimice. Aș vrea să urlu „stop”. Dar are, oare, un bebeluș puterea să înțeleagă de ce această joacă de-a aruncatul poate stârni o reacție așa de puternică? Nu copilul a simțit lipsa, el nu știe povestea eugeniei lipsă sau a bomboanelor neprimite. El, deocamdată, știe doar povestea asta, în care aruncă mâncarea, iar fața mamei se schimbă. El testează realitatea: ia să vedem, dacă mai arunc niște mâncare, ce fețe o să mai facă mama? Și se uită pe furiș la fața mea, repetă „nu, nu, nu” și dă mâncarea pe jos urmărind atent reacția. Adultul Roxana, reintrat în rol, se amuză și pune limite cu blândețe. Nu adultul Roxana ar vrea să țipe, ci copilul Roxana, cel care nu a primit când a vrut sau a avut nevoie, cel care a simțit lipsa. Sau fricile iraționale, venite din același spectru de lipsuri timpurii – că nu se hrănește suficient, că nu mă pricep să fac de mâncare sau, mai rău, că nu „e bine educat”, deci nu sunt o mamă bună.
Tot așa, dacă îți vine greu să tolerezi plânsul și durerea copilului, cel mai adesea tu ai niște răni nevindecate. Este posibil ca acel copil din tine, pe care îl ții ascuns pentru că și-e prea frică de durerea lui, să te facă să respingi ceea ce nu poți integra. Cu toții ne dorim copii fericiți, însă plânsul este firesc, mai ales atunci când este un mod de comunicare. Chiar și atunci când este semnalul durerii, tot ce putem face este să fim acolo, cu dragoste și răbdare. Dar dacă plânsul nostru a răsunat în gol și nu erau brațe care să îl cuprindă, plânsul copilului ne va trezi diverse stări – de la panică, la anxietate sau furie. Nu copilul nu trebuie să mai plângă, ci noi avem nevoie să ne vindecăm sau cel puțin să fim conștienți de rănile noastre, noi avem nevoie să fim lăsați să plângem.
Când ajungem să ne luptăm cu copilul, reiterăm alte lupte. Pentru că, rațional vorbind, chiar e nevoie să câștigi în fața unui copil de câțiva ani? Poate fi asta o miză? La rece, cred că majoritatea dintre noi ar recunoaște că este firesc ca și copiii (mai ales ei) să aibă momente de frustrare, de nemulțumire, de neputință, de oboseală. Ei sunt mici, le este greu să și le recunoască și să le gestioneze. Reacționează, cel mai adesea, în virtutea sentimentului, a emoției care le domină gândirea aflată în dezvoltare. Iar noi, cei deja crescuți, ar trebui să acționăm mai degrabă rațional decât emoțional. Este resonsabilitatea noastră să nu lăsăm emoțiile să ne copleșească, nu a lor, care abia învață despre emoții și abia își dezvoltă structura de gândire. Noi suntem responsabili mai ales de modelul pe care li-l arătăm. Când inversăm însă aceste roluri, ajungem să spunem despre niște ființe aflate în dezvoltare că sunt rele, enervante, neascultătoare. De fapt, noi devenim atunci niște copii care se luptă cu alți copii, niște copii care nu se simt văzuți, ascultați, valorizați.
Cea mai importantă lecție din parenting nu sunt cei trei pași, ci cei 1001 de pași pe care îi faci în fiecare zi pentru a te cunoaște pe tine.