Dacă ar fi să împărțim, simplist, destinele oamenilor în doar în doar două categorii, ar exista oamenii fericiți orice li s-ar întâmpla și oamenii care se luptă să fie fericiți, orice li s-ar întâmpla. Pentru că fericirea are mai puțin de-a face cu ce ni se întâmplă, ci mai degrabă cu modul în care răspundem la ce ni se întâmplă. Corelate cu tipul de atașament, am avea oameni cu atașament securizant și cu atașament insecurizant.
Înainte să te încadezi într-o categorie, at fi bine să știi că aproximativ 35-40% din populație are un atașament insecurizant, acest procent fiind (cred) chiar mai mare în România. Iar tipul de atașament se „moștenește” (în termeni de probabilitate), fiind necesar un efort susținut sau un noroc mare pentru a-l schimba.
Mă preocupă în mod deosebit tema atașamentului și am avut ocazia să aflu mai multe despre ea de la Prof Dr. Ana Muntean, specialist în psihologia copilului, în cadrul evenimentul „Atașamentul părinte-copil, baza relațiilor sănătoase”, organizat de Asociația Leagănul Vieții.
Atașamentul este o legatură emoțională puternică între copil și figura de atașament principală (de obicei mama), legătură pe care copilul o internalizează și o replică apoi în toate relațiile sale semnificative de-a lungul vieții. Acest atașament primar constituie un model internalizat de funcționare a lumii care predispune, sau nu, adultul la autonomie și fericire. Un copil cu un atașament securizant va fi mai dornic să exploreze, să învețe pentru că știe că atunci când va întâmpina gerutăți cineva este acolo pentru el.
Această legătură se stabilește într-o mare proporție în primul an de viață al copilului, după cum spune John Bowlby, care a făcut practic din atașament cauza fericirii și nefericirii noastre. Mi-a fost foame și mi-ai dat să mănînc, mi-a fost frică și m-ai liniștit, mi-a fost rău și m-ai calmat, spune copilul, atunci lumea este un loc bun, unde voi găsi soluții la problemele mele și oameni care să mă sprijine. Dacă mi-ai dat ce am avut nevoie la început, eu voi crește crezând că pot fi fericit, deci voi fi fericit. Nu va trebui să fug, nici să mă lupt să primesc ce am nevoie. Va fi suficient să cer. Acesta este copilul cu atașament securizant, „naivul”, cum spune Ana Muntean. Celălalt, care nu a primit ce a avut nevoie, fie a crescut cu ideea că trebuie să se descurce singur – tipul evitant – fie că trebuie să se lupte cu ceilalți pentru a primi ce vrea – tipul preocupat. Varianta cea mai nefericită este, desigur, tipul dezorganizat, provenit din copilul înspăimântat (abuzuri), care nu a reușit să își creeze o strategie de răspuns coerentă la probleme. Căci tipul de atașament este vizibil cel mai adesea în situații de stres, nu în situațiile comune. Iar un om cu un atașament sigur va fi capabil, în situațiile stresante, să nu își piardă speranța nici în sine, nici în ceilalți, să nu se creadă lipsit de valoare, iar pe ceilalți să continue să îi considere demni de încredere.
Tipul de atașament este deosebit de important și pentru rolul de părinte, copii tinzând să aibă același atașament ca și părinții. Pentru a contribui la crearea unui atașament securizant, atunci când atașamentul tău este evitant sau preocupat, este necesar să fii conștient de asta și să lucrezi cu tine și în relație cu ceilalți. Astfel, părinții care tind sa aibă un atașament evitant pot să învețe mai mult despre propriile emoții, așa încât să devină capabili să recunoască valul emoțiilor la copiii lor și să răspundă copilului atunci când acesta este supărat, să nu-l respingă sau ignore, părinții cu atașament preocupat tind să fie suprastimulați atunci când copiii sunt supărați, iar ei trebuie să învețe să-și stăpânească anxietatea, să–și găsească modalități de auto-calmare și să găseasca modalități constructive de a-I calma pe copil. Cele mai multe dificultăți în fața copilului supărat le au părinții cu atașament dezorganizat, ei fiind cel mai adesea copii traumatizați sau cu experiente de pierdere traumatice în trecutul lor.
Deși pare dificil (și este), a avea un copil cu atașament securizant îî va asigura acestuia o viață fericită și plină de încredere, chiar și atunci când întâmpină greutăți. Practic, atașamentul securizant este cel mai mare dar pe care îl putem face copiilor noștri. Și, după cum spune Ana Muntean, „cei mai securizanți părinți sunt sincroni cu copilul aproximativ 30% din interacțiuni, dar ei știu cum să repare situațiile lipsite de sincronie. Copiii sunt iertatori prin natura lor atâta vreme cât simt că părintele încearcă cu adevărat să facă lucrurile așa cum trebuie pentru el”.
