Te văd, te înțeleg, te accept, dar nu te iert

A înțelege nu înseamnă a ierta, a scuza sau a justifica. A înțelege trece dincolo de morală, fără să excludă morala. Trece dincolo de binele personal, fără să facă însă rabat de la propriile granițe și limite. Implică compasiunea pentru celălalt, validarea și recunoașterea sa și – mai mult decât atât – acceptarea propriei umbre și îmbrățișarea propriei suferințe.

Atunci când îl vezi pe celălalt prin ochelarii compasiunii ai puterea să vezi și suferința sa, nu doar fapta reprobabilă. Chiar dacă nu ne place să auzim asta, multe acte rele, imorale, au la bază multă suferință. Asta nu înseamnă nicidecum că trebuie să acceptăm lângă noi oameni care ne fac rău, avem tot timpul puterea de a alege. Dar a-l vedea pe celălalt dincolo de faptele sale, mai mult sau mai puțin reprobabile, implică un grad mare de empatie care se poate învăța doar în relație cu tine însuți.

Să îi poți vedea celuilalt parte întunecată presupune curajul de a te vedea pe tine. Pentru că umbra celuilalt va rezona tot timpul cu umbra din tine. Dacă nu ai puterea să te accepți așa cum ești, vei fugi atât de umbra ta, cât și de umbra celuilalt.

Andrew Solomon povestește în „Demonul Amiezii” cum depresia i-a îndepărtat pe mulți prieteni, mai ales pe cei care se feresc de tot ce iese din tipar. Majoritatea oamenilor care se confruntă cu suferințe psihice devin extrem de singuri. Pentru că depresia amputează deseori abilitățile sociale, dar și pentru că depresia celuilalt e greu de acceptat dacă nu ești confortabil cu propria suferință. Gabor Mate vorbește despre o cultură a blamării, care are la bază tot frica de noi înșine și lipsa de asumare. Lucrând cu persoane cu adicții timp de decenii, el a observat că, cel mai adesea, la baza unui destin nefericit stă un mediu ostil în copilăria timpurie. Ceea ce credem că e genetic sau rea intenție e deseori un mecanism de supraviețuire.  De ce ne este oare greu să acceptăm asta și ne este mai ușor să învinovățim? Ce ne face să fugim atât de tare și să blamăm atât de mult?

În educația copiilor se repetă adesea că oamenii trebuie separați de faptele lor, însă mai ales nouă, ca adulți, ne vine greu să facem asta. Este, cel mai adesea, extrem de dificil să vedem omul dincolo de fapte. Faptele au consecințe și este perfect în regulă să fie așa. Dar o faptă rea nu anulează toate calitățile umane. Și nu vorbesc doar de faptele extreme – deși și acolo recuperarea se poate face tot prin înlocuirea roții lipsă, care cel mai adesea e acceptarea și dragostea – ci de un nivel mediu de abatere de la ceea ce numim standard.

Poți să te uiți la cineva care te-a rănit și să vezi mai degrabă omul suferind din el? Să vezi durerea care l-a făcut să provoace durere mai departe? Într-o relație, ai puterea să vezi și ce faci tu să rănești sau să întreții dinamica greșită? Cam greu, mai ales atunci când tu ești obiectul răului. Sau când răul are coordonate inaceptabile din punct de vedere moral.

Pentru ca un om să fie complet, este necesar ca eul să asimileze umbra, căci binele și răul sunt două fețe ale aceleiași monede – viața. Este nevoie să iasă din carapacea perfecțiunii și să se vadă așa cum este. Când îți poți accepta suferința, neputințele, șansele să fii reactiv la parțile întunecate ale celorlalți scad. Umbrele lor nu te mai sperie. Nu mai ai nevoie să fugi de ei. Îi poți accepta, chiar dacă uneori decizi că îți este mai bine fără ei.

„Adevărul trist este că viața reală a omului constă dintr-un complex de opuse inexorabile – zi și noapte, naștere și moarte, fericire și tristețe, bine și rău. Nici măcar nu suntem siguri că unul va predomina asupra celuilalt, că binele va învinge răul sau că bucuria va suprima durerea. Viața este un câmp de luptă. Așa a fost fost întotdeauna și așa va fi mereu; și, dacă nu ar fi așa, întreaga existență s-ar sfârși” (Carl G. Jung)

Leave a Comment