Trauma ne mănâncă energia, stima de sine, încrederea în noi și în ceilalți, liniștea și echilibrul. Deși anxietatea, depresia, adicția afectează din ce în ce mai multe persoane la nivel global, iar unii specialiști vorbesc despre o epidemie în...
”Munca este brățară de aur”, spune un proverb românesc. Dar ce te faci când munca devine o dependență și, ca orice dependență, va avea un rol distructiv în viața ta? Munca poate ajunge să fie o dependență, ca orice...
Simți deseori o frică intensă și nejustificată de un pericol sau de eșec? Te simți obosit, încordat, îngrijorat? Ai probleme de concentrare, irascibilitate? Cauza acestor probleme ar putea fi anxietatea. Dacă te-ai confruntat cu un episod de anxietate, nu...
De multe ori, împăcarea cu trecutul și vindecarea stau sub pecetea iertării. Dintr-o anumită perspectivă, pare că iertarea este veriga lipsă atunci când trecutul ne ține de la spate și nu ne permite să evoluăm. Dar este, oare, așa?...
Trăim o perioadă care ne solicită emoțional pe fiecare dintre noi, într-un grad mai mic sau mai mare, prin restricțiile de spațiu, sociale, prin frica inevitabilă față de boală și necunoscut. Cât și cum facem într-o situație stresantă? Social...
Anul a început repede, așa de repede și agitat încât simțeam deseori o amețeală. Deși mă implicam doar în proiecte pe care mi le doream, uneori mă simțeam luată pe sus și nu mai aveam timp de organizare, planificare,...
Există, printre lucrurile pe care aparent le-am uitat, lucruri mai mai prezente ca oricând. Care rămân mărturie a faptului că ceva s-a întâmplat, că ceva ne-a durut, chiar și atunci când avem nevoie să uităm ce anume pentru a putea supraviețui. Este ceea ce numim amintirea traumatică. Încercăm să ne înțelegem viața printr-un șir de memorii explicite, care dobândesc sens în permanență. Lucruri cu care ne identificam, care fac parte din povestea noastră de viață. Dar mai sunt și lucruri care, poate, ne-au scindat. Cărora nu le găsim și nu le-am integrat sensul. Ele se manifestă inexplicabil și ilogic în rigiditatea și repetiția lor, așa cum este și trauma. Se agață de detalii din prezent, dar sunt bine ancorate in trecut. Un miros, o zi, o reacție, o persoană necunoscută ne pot transpune acolo unde de unde am fost nevoiți să plecăm pentru a putea să supraviețuim. Ceea ce am și făcut. Și „am uitat”. Dar și corpul nostru are o memorie, iar el nu poate uita. Și nu poate uita
Multă lume își imaginează un lider ca o persoană cu toate răspunsurile la ea. Neînfricată. Sigură pe ea. Invulnerabilă. Bătătăiosă. Invincibilă. Dornică să câștige cu orice preț. Același curent al liderului invincibil a pătruns și în parenting. Părintele, liderul neînfricat care nu greșește, nu are emoții negative, nu clachează, nu are zile proaste. Nimic mai departe de adevăr un astfel de model care, de fapt, are la bază nu curajul, ci frica. Frica de eșec. De vulnerabilitate. Atât timp cât suntem oameni, nu avem numai sentimente pozitive. Când riscăm sau intrăm pe un drum nou, ne este și frică. Când greșim, și se întâmplă și asta adesea, ne simțim vinovați sau ne este rușine. Uneori, avem incertitudini. Alteori, ieșim de pe traiectorie. Alteori, facem lucruri pe care le regretăm. Ne întoarcem și încercăm să reparăm. Sentimentele negative preiau controlul asupra comportamentului nostru nu atunci când le recunoaștem, ci atunci când
Bunica mea e o perfecționistă desăvârșită. Nu o suportam cu niciun chip când eram copil, pentru că avea 1000 de reguli, mulți de trebuie și puțină empatie pentru un copi care și-a petrecut primii patru ani de viață pe imaș, a făcut ce a vrut, a mâncat plăcinte poale-n brâu pe post de cină și s-a jucat cum și unde și-a dorit. Între mine și bunica era, atunci, o prăpastie mare. Ea era rece și sobră, râdea puțin și se juca și mai puțin. Iar eu eram, înainte e toate, un copil care avea nevoie de căldură. Multă căldură. Cu timpul am înțeles că structura și ordinea au ajutat-o să facă față unei vieți deloc ușoare, ba chiar traumatizante – de la prunci pierduți la un divorț crud, iar asta e doar lista scurtă și publică. Bunica e o femeie care se ține încă bine, are ritualurile ei, ideile ei stricte
Există o vorbă românească care zice că nu trebuie să faci ce face popa, ci ceea ce zice popa. Nu știu voi, dar eu am auzit-o de multe ori când eram copil, mai ales când chestionam cu naivitate comportamentele adulților din jurul meu. Probabil nu întâmplător suntem așa de mulți dintre noi buni la sfaturi, chair și atunci când nu ne sunt cerute. Dacă este însă vreun loc în lumea asta în care contează mai mult ce faci decât ce zici, acela este parenting-ul. „Practice what you preach” nu mai e deloc un slogan de pus pe pereți, este efectul concret pe care îl observam acolo unde ne doare cel mai tare – la propriile odrasle. Copii noștri învață comportamentele prin imitație. Bebelușii reflectă fața mamei, copiii care încep să vorbească folosesc un vocabular asemănător ca acela al persoanei care îi îngrijește, iar comportamentele noastre sunt simplificate în ochii lor
Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Ut elit tellus, luctus nec ullam.
