De ce au nevoie copiii de 1000 de da pentru fiecare nu?

Ne dorim copii cu o stimă de sine crescută, autonomi, dar cum îi creștem? De ce nu au nevoie copiii de toate „nu-urile” cu care suntem noi împovărați și cum îi afectează un mediu plin de restricții? De ce asimilează ei mai degrabă o afirmație pozitivă decât una negativă? Și cum ne putem ajuta să spunem „da, da, da”?

În virtutea vechii educații, foarte multe dintre lucrurile pe care vrea să le facă un copil pot părea nepotrivite pentru el. Într-o cultură plină de „nu-uri” și de copiii care se împart în cuminți și obraznici, buni și răi, varianta de a lăsa copilul să exploreze poate părea nu doar incomodă, ci și iresponsabilă. Nu da cu mătura, nu scoate toate oalele și toate prosoapele din dulap, nu te juca cu apa, nu intra în bălți, nu pune mâna pe furculiță, nu te urca pe mobilă, nu te murdări cu nisip, nu murdări jucăriile, nu consuma bateriile la jucării și câte și mai câte auzite. Când copilul e curios (așa cum trebuie să fie, căci curiozitatea e o marcă a sănătății copilului), adultul are două variante – să îl supravegheze și să strângă după el sau să îi interzică. Copiii care sunt peste tot și încearcă lucruri noi sunt copiii sănătoși, cu poftă de viață, copiii „normali”, nicidecum copiii obraznici, răsfățați sau agitați, așa cum se crede.

Autonomia este sporită de „eu pot”. Așa că, pentru ca un copil să se simtă capabil, trebuie lăsat să fie capabil. Să execute cât mai multe sarcini dintre cele pe care le poate executa, chiar dacă ele pot să pară nepotrivite. Să încerce, chiar dacă nu îi iede din prima. Ce dezbatem, de fapt, este efortul pe care este dispus să îl facă părintele pentru a supraveghea copilul, pentru a avea răbdare sau pentru a-și stăpâni propria anxietate. Pentru că, da, cu toții vrem copii autonomi și curioși, dar nu tot timpul suntem dispuși să plătim prețul pentru asta. Uneori, îi scarificăm pentru confortul nostru – curățenie, ordine, liniște, eficiență, prgram, predictibilitate, mai puțină energie consumată…

Cu ce să începem? Cu un spațiu de desfășurare (nu doar de joacă) amenajat pentru cât mai puține „nu-uri”. Un spațiu în care copilul să poată explora, fiind în siguranță. Dar, mai mult decât atât, ceea ce îl va face să se simtă în siguranță este supravegherea părinților, necesară în primii ani tocmai pentru a facilita explorarea. „Prețul cerut este prezența noastră relativ constantă, un preț pe care am convingerea că e înțelept, din partea părinților, să-l plătească. În orice caz, ideea că, la vârste mici, copiii pot fi disciplinați să respecte regulile astfel încât să nu se abată de la ele nici chiar în prezența noastră este nefondată. Copiii de vârstă mică învață repede ce ne place și ce ne displace, dar nu au aparatul psihic pentru a ne împlini dorințele în absența noastră. Cu excepția terifierii copilului până la aducerea sa în stare inertă, disciplinarea copiilor de vârstă mică este menită eșecului, iar cei care apelează la ea sunt sortiți frustrării” (John Bowlby).

Observ um copilul meu, la nici un an jumătate, își dorește din ce în ce mai mult să își maifeste autonomia și își revarsă frustrarea în veritabile crize de afect. Spală vasele câte jumătate de oră, din turnul de învățare. În bucătărie este, adesesa, plin de apă pe jos, în camera de zi e plin de jucării în toate cotloanele, deși le strâng de mai multe ori pe zi, încercând să fiu un exemplu bun. Când spăl rufe, treaba mea e să le întind de cel puțin două ori, pentru că le trage de pe uscător. Când împachetez haine, îi place să le despacheteze și să le probeze. Când mănâncă, nimerește și în gură și pe lângă, pentru că a fost autodiversificată nu se pune problema să o hrănesc eu decât rareori. Când ieșim la joacă, urcăm și cobârâm scări în neștire. O carte care îi place trebuie citită de cel puțin trei ori consecutiv. Știu toate melodiile de copii pe de rost deși, cu mâna pe inimă, pe unele nu le-aș fi ascultat niciodată. Casa e vraișe mai tot timpul, deși încerc să mă ocup de ea. Capul meu e și mai vraiște și uneori urlă după liniște și ordine. De fiecare dată, însă, când situația internă iese de sub control, îmi amintesc că independența și autonomia se construiesc pas cu pas, iar curiozitatea lor e așa de frumoasă și infinită că nu merită să o știrbim, decât de dragul siguranței și al limitelor cu adevărat importante. În rest, toate lucrurile sunt posibile.

Chair și cu aceste măsuri, în viața noastră există, de multe ori, prea multe „nu-uri” pe care mă străduiesc să le înlocuiesc cu afirmații sau posibilități. Nu pentru că „nu” e greșit în sine (limitele sunt necesare, dar nu toate „nu-urile” sunt limite), ci pentru că atunci când sunt prea multe „nu-uri”, ele își pierd valoarea și, evident, pot crea și efectul „fructului interzis”. „Eu îi sfătuiesc pe părinți ca, dacă vor într-adevăr ca bebeșușul să facă ceva, să nu îi ofere posibilitatea să aleagă. Și a-i spune să nu fac ceva poate funcționa. Dar dacă este ceva important, eu l-aș obliga. Dacă nu este important, l-aș lăsa în pace. Cu cât mai puține confruntări, cu atât mai bine. Atunci vei vedea că cele pe care totuși le aveți constituie experiențe importante de învățare”, zice pediatrul T. Berry Brazelton.

Prin faptul că îi dai copilului posibilitatea de a alege ce vrea să facă și liberateta de a încerca, îi susții dezvoltarea voinței, o perioadă critică în acest sens fiind intervalul 1.5-3 ani. O perioadă care survine celei de încredere-neîncredere, echivalentă cu intervalul cuprins de la naștere până la 18 luni, după clasificarea pe care o face Erik Erickson. Etapa voinței versus a rușinii/îndoielii este aceea în care copilul descoperă că poate și ce poate, este etapa explorărilor și depărtării de mamă. Trebuie să ținem cont că, la copii, dependența și independența sunt de multe ori două fațete ale aceleași modede, așa că adesea explorarea este compensată de o nevoie și mai mare a persoanei de atașament. Erickson spune că acei copiii care sunt încurajați în a-și dobândi independența în această etapă vor deveni mult mai încrezători și își vor dezvolta o mai bună stimă de sine. Brazelton întărește și el faptul că „părinții trebuie să învețe să caute opotunități pentru a oferi copilului controlul”.

Vrei să spună copilul tău „eu pot” în loc de „eu nu pot”? Vrei ca viitorul adult pe care îl crești să încerce, în loc să stea deoparte? Acum, azi, când îi spui să nu facă ceva, o spui pentru că acel lucru îi face rău? „Nu-ul” tău e despre el sau despre tine? Vrei un copil autonom, cu o stimă de sine bună? Arată-i, încă de a vârsta aceea la care mulți încă cred că nu este capabil, că poate. Că lumea asta mare în care trăiește nu este plină doar de restricții și limite, ci și de infinite posibilități. Ale lui.

Facebook
Twitter
LinkedIn
Pinterest
Despre mine
Roxana Grigorean-Stefan

Comunicator

Psihoterapeut

Povestitor la SelfTalks.ro

Ultimele articole
Retele sociale