Tema cuplului sau a iubirii nu este deloc una ușoară. Și spun asta după o formare în terapie sistemică de cuplu și familie, după o lucrare de disertație în disfuncționalitatea cuplului, după ani în care am căutat să înțeleg cum traumele individuale influențează dinamica de cuplu, după multe cupluri pe care le-am susținut în terapie și după multe întrebări personale care mi-au dat, se pare, destulă motivație în această direcție. Cu unele procese mărturisesc că a fost mai ușor, mai ales dacă partenerii se aflau sau s-au aflat în procese individuale de terapie, dacă aveau un nivel mai ridicat de motivație comună (motivație adevărată, nu declarată) sau dacă poate am prins mai repede dinamica în care, inconștient, încercau să mă prindă.  Cu alții, procesul a fost mai anevoios și mărturisesc că, deși rațional vedeam multe soluții, la un nivel mai adânc, inconștient, m-am simțit la fel de înfrântă ca ei.

O dinamică de cuplu dificilă rareori se rezolvă prin prescripții facile – petrece timp împreună, fă cereri explicite, comunică asertiv nevoile, ascultă activ… Fără a le considera futile, le consider adesea insuficiente și fără a le considera inutile, le consider adesea mult prea departe de esența problemei. Exercițiile cele mai simple sunt întâmpinate cu cele mai puternice apărări când vine vorba de ceea ce numim a fi cuplu dificil, asta dacă mai rămâne vreun spațiu pentru ele după ce fiecare și-a vărsat năduful. În terapia de cuplu experimentezi, ca terapeut, cele mai intense reacții. Ieșiri din scenă. Neprezentări la ședință. Reacții intense. Tăceri apăsătoare. Vorbe răspicate. Reacții iraționale. Replici cu subînțeles. Ambivalență față de procesul terapeutic. Speranțe ascunse că ți se va face dreptate. Nevoia firească de a te simți văzut și auzit.

De ce? Pentru că în cuplu sperăm inconștient să găsim soluții la cele mai intime și primitive probleme ale noastre, de unde putem deduce că, cu cât problemele sunt mai vechi, mai puțin prezente în conștient și mai mari, cu atât vom avea dificultăți mai mari în zona de relaționare. Există, după cum spune Henry Dicks în „Marital Tensions. Clinical studies towards a psychological theory of interaction”, trei zone majore care influențează relațiile: așteptările, activarea inconștientă a relațiilor de obiect internalizate patogenice din trecut și inducerea mutuală a rolurilor complementare acestor relații din trecut – identificare proiectivă.

Dorința de reparație în relație cu persoanele de atașament din trecut perpetuează în viața de cuplu aceleași dinamici și o constantă iluzie. Figurile de atașament, precum și mecanismele de apărare care s-au creat pentru a face față relațiilor primare au, indubitabil, un impact major în relațiile de cuplu și dictează nivelul de intimitate și diferențiere. Jocurile de putere devin elemente de distorsiune, necesare pentru a-i apăra pe parteneri de durerea inițială. Când nu reușim să vedem asta, ce se întâmplă într-o relație de cuplu dificilă pare deseori irațional și lipsit de sens și cu cât problema este mai timpurie, cu atât sensul pare mai greu de prins.

În ceea ce privește ceea ce numim, tehnic, identificare proiectivă, aceasta încurcă și mai tare dinamica de cuplu, căci dacă partenerul mușcă momeala și intră în rolul proiectat de partener, perpetuează dinamica internă în exterior și face imposibilă conștientizarea dinamicii interne. Confuzia de identitate și de roluri poate deveni atât de mare încât e ca și cum ai încerca să distingi un tricou alb de unul roșu, după ce le-ai băgat împreună la spălat, iar din cel roșu a ieșit vopseaua.

Deși toate familiile nefericite sunt nefericite în felul lor propriu, cum spune Tolstoi, există totuși niște dinamici asemănătoare observate în cuplurile cu probleme, care i-a făcut David Scharff și Jill Savege Scharff („Psychoanalytical Couple Therapy”) să spună că există trei tipologii primare de cuplu în funcție de mecanismele de apărare care se activau când relaționau: „Câinele și pisica”, „Năvodul și sabia”, „Copii în pădure”, precum și două tipologiile derivate – „Căsuța păpușilor” și cupluri de tip „Blocaj-proiectiv”.

În cuplurile de tip „Câinele și pisica”, spun ei, conflictul este la ordinea zilei și le servește ambilor parteneri. Aceștia nu își permit să vadă și calitățile partenerului, pe care le disociază, pentru a evita sentimentele de dependență față de cealaltă persoană. Cuplurile de acest fel sunt caracterizate preponderent de sentimente de furie și respingere conștiente, dar și de dorință puternică inconștientă. De obicei nu se separă de teama că nu vor găsi o relație mai bună decât cea pe care o au în prezent.

Cuplul de tip „Năvodul și sabia” este caracterizat de o ambiguitate în ceea ce privește rolul pe care îl joacă fiecare partener în relație. Nu este clar cine este victima și cine deține sabia sau care partener încearcă să îl acopere și să îl controleze pe celălalt și cine încearcă să pună stop oricărei emoții autentice.

„Copiii în pădure” definesc cuplurile fuzionale care s-au izolat într-o legătură idilică de lumea exterioară, pe care o consideră potrivnică. Asemeni lui Hansel și Gratel, pierduți în pădurea plină de pericole, cuplul rezistă într-o formă imatură bazată pe reprimarea furiei interne și proiectarea ei în lumea exterioară cuplului. Aceste cupluri au dificultăți de a face sex, care este posibil doar în condiții de siguranță maximă. Însă cuplurile cu aceste caracteristici nu au conflicte în mod obișnuit, păstrând legătura strânsă între parteneri, aceasta fiind singura condiție a siguranței. Reprimând și proiectând amenințările pe lumea exterioară care îi poate anihila, cuplul are același potențial distructiv ca cel de tip „Câinele și pisica”, cu diferența că aici acest potențial este ascuns, adică nu este vizibil în exterior într-un mod facil.

„Căsuța păpușilor” este o tipologie asemănătoare „Copiilor în pădure”, cu diferența că apare un copil pe care cuplul îl investește cu toate fricile pe care le proiectaseră pe lumea exterioară. Copilul poate aduce toate aceste angoase înapoi în sânul familiei și pot distruge cuplul.

Unele cupluri rămân la nivelul unui „Blocaj-proiectiv” (Morgan, 1995,) astfel încât au nevoie să nu depășească o anumită poziție fixă pentru a nu se destrăma. Nu evoluează și rămân în stare fuzională, în care partenerii au aceleași gânduri și sentimente nediferențiate, nepermițându-și să gândească diferit și să se descopere pe sine.

Chiar dacă toate aceste dinamici par din exterior de nesuportat, iraționale sau ireale, psihicul le consideră atât de amenințătoare în interior încât ar face orice să evite confruntarea cu ele. În acest fel, dinamica de cuplu se perpetuează. Nicio îmbunătățire nu se poate produce fără o privire către interior. Cu cât ochii rămân mai fixați pe partener, cu atât creșterea devine imposibilă. A nu se înțelege din asta că nu există comportamente care trebuie oprite sau că victimele, de exemplu, au vreo vină pentru că sunt în poziția de victimă, ci doar că progresul este posibil când este înțeleasă și asumată partea proprie din „de ce?”.

Esther Perel spune că, de obicei, într-un cuplu, un partener caută mai mult apropierea și celălalt caută mai mult autonomia, adică unul se va simți mai în risc să fie părăsit și va căuta compania celuilalt, iar celălalt se va simți sufocat în relație și va tinde mai degrabă se se îndepărteze, percepând solicitările celuilalt ca amenințătoare la adresa individualității sale. Ce este mai greu sesizabil este că fiecare va reflecta, pentru celălalt, ceva. Partenerul anxios se confruntă, iar și iar, cu riscul de pierdere la care a fost supus în relația inițială de atașament, în timp ce partenerul evitant se va confrunta cu frica de a se pierde pe sine în relație, dar și cu partea dependentă din sine pe care îi este greu să o vadă și la care reacționează cu respingere. Oricât de amestecate sunt aceste dinamici, ele sunt o oportunitate de creștere pentru ambii parteneri dacă atenția este mutată din exterior spre interior. Căci unul din parteneri are nevoie să își asume individualitatea și propriile nevoi, în timp ce celălalt are nevoie să își asume vulnerabilitatea și dependența sănătoasă.

În cabinet, să asist la crearea unei intimități sănătoase între parteneri mi-a fost dovadă clară a creșterii individuale, nu doar a creșterii lui „împreună”. În același timp, mărturisesc că zbaterile pot fi atât de puternice, încât pot să frângă și nu tot timpul creșterea sau ieșirea din blocaj e atât de facilă. În relațiile de iubire oamenii pun cele mai intime aspecte ale lor, cele mai vulnerabile părți, uneori atât de vulnerabile încât trebuie tratate cu maxim de tact și atenție. Când vine vorba de iubire, judecățile nu își au valoare, povețele sunt rareori ascultate, teoriile sunt aride și seci. În schimb, de orice parte te afli, compasiunea și curiozitatea te pot aduce mai aproape de celălalt.