Un început de an despre posibilități, dar și despre limite, inclusiv în psihoterapie

Începutul de an este momentul rezoluțiilor sau al intențiilor. Ne dorim, și e foarte bine să ne dorim, să fim mai buni, mai înțelepți, să avem mai mult succes, să ne odihnim mai mult, să fim parteneri, prieteni și părinți mai prezenți. Există însă și o limită a tuturor acestor aspecte către care e firesc să tindem.

Primul aspect ar fi că resursele, inclusiv energia psihică pe care o investim în schimbare, este limitată și cu cât ne ducem în mai multe direcții, cu atât avem mai puține șanse să ajungem unde ne dorim. Deci dacă ne dorim cu adevărat ceva, primul aspect este să investim energie constantă în acea direcție, conștient. Asta înseamnă să ne urmărim cu perseverență scopul și să îl spargem în pași mici și concreți de care să ne ținem. De exemplu, dacă îmi doresc să fac mișcare, îmi stabilesc un obiectiv realist (este foarte important să reușesc efectiv să includ asta în programul meu săptămânal scris, realist și obiectiv, cu creionul pe hârtie) și operațional, când, cum, de câte ori, țin o agendă, identific ce mă oprește, în ce momente și revin pe traiectorie chiar și atunci când o săptămână sau două nu mi-a ieșit. Rămân fidel acestui obiectiv și nu mai adaug alte trei în paralel în speranța că ceva va ieși, ci încep altceva abia când, de exemplu, mișcarea a devenit deja o rutină pentru mine.

Al doilea aspect ar fi că, deși trăim în cultura care îți spune că niciun obiectiv nu e prea mic și totul e posibil, există și factori de mediu care pot favoriza sau bloca, factori care nu țin de noi, lucruri asupra cărora nu avem control. Putem să facem ce ține de noi dar, cu tot efortul și gândirea pozitivă și mai nou orele de terapie investite (despre care observ cu tristețe că se îndreaptă în cultura pop în aceeași direcție a omnipotenței), să nu ne iasă când și cum ne dorim. Multe aspecte necesită ani de efort – o relație, creșterea unui copil, să îmi construiesc o casă, să scriu o carte, să îmi construiesc o carieră, dar pe lângă efort există factori externi care îmi pot facilita sau îngreuna atingerea obiectivului – condiții, posibilități, oportunități disponibile sau nu.

Al treilea aspect are legătură cu idealizarea. Căci gândirea alb negru nu ne părăsește nici când vine vorba despre intenții. Credem că fie obținem totul, fie nimic. Că orice cădere sau regresie înseamnă absența progresului. Și mai credem și că există ceilalți care au totul. Toate aceste credințe sunt false: progresul nu este o linie ascendentă simplă, ci se face în valuri, regresul este firesc în orice proces de creștere și mulți dintre cei pe care îi idealizăm au aspecte încă nerezolvate. În plus, deși poate părea că nu e așa, vreau să vă asigur că rezultatele pe care le vedem nu sunt doar consecința firească a „muncii cu ei înșiși” sau a „efortului depus în general” și nici măcar al abilităților lor. Toate acestea sunt importante, esențiale și au o greutate în rezultat, dar tot timpul există și o serie de resurse și oportunități exterioare, care trebuie văzute și menționate.

Există, deci, o limită interioară – de capacitate, de resurse, și una exterioară – de resurse externe, mediu, șanse, oportunități sau dimpotrivă riscuri, piedici, stopuri.  Nu confundați succesul cu meritocrația și nici limita cu eșecul.  Limita nu este doar stopul pe care îl punem celorlalți. Limita este și atât pot eu acum. Limita este și atât ține de mine acum. Limita este și nu este posibil mai mult, acum. Contrar narcisismului colectiv care spune ca totul stă in puterea noastră, unele lucruri nu le putem hotărî, le putem cel mult influența. Limita este asumarea faptului că sunt aspecte asupra cărora nu avem control. Există „nu se poate”, există și am depus efort dar nu mi-a ieșit, la fel cum există și am depus mai puțin efort decât alții și mi-a ieșit. Nu cred că totul e predestinat și că avem două opțiuni – una de a merge în urma căruței care ne trage și cealaltă de a fi târâți în urma ei, cum zic determiniștii. Sunt convinsă că putem influența aspecte, că putem face unele lucruri mai bune, dar cu niște limite. Există o realitate internă și externă, un ritm și un maxim al fiecăruia, și este perfect în regulă să fie așa. Nu spun că nu contează cât efort depui și că efortul nu influențează rezultatul, care vine mai devreme sau mai târziu, în grade diferite pentru fiecare. Dar a spune că efortul, luat singular, este direct proporțional cu rezultatul, implică ignorarea unei bune părți din realitate.

Psihoterapeuții lucrează cu aspecte ale psihicului rămase în umbră, punând în lumină o parte din ele tocmai pentru a putea crea o zonă de schimbare, pentru a aduce mai multă libertate de acțiune. Dar și acest lucru vine cu niște limite. Prima vine tocmai din faptul că psihoterapia implică doi oameni, descoperirea de sine se face în relație. Iar relația terapeutică vine cu vulnerabilitate exersată, cu greșeli asumate, adică cu limite de o parte și de cealaltă, indiferent cât de „lucrat”, „celebru” sau „experimentat” este terapeutul. Limita este umană, deci orice relație umană va aduce și limite și poate și greșeli. Fără limite există doar în abstract, în gândire, nu în concret, în realitate și în relaționare. Nici psihoterapeuții nu sunt omnipotenți. Lucrează cu ceea ce este posibil, asumându-și (sper) limitele, de fiecare dată, și de o parte și de cealaltă, adică atât ale lor, cât și pe cele ale clientului și ale mediului în care acesta se află. Și ei, la rândul lor, apelează la un celălalt observator si dezvoltă în interiorul lor, în ani de muncă, supervizare și terapie, un observator intern, dar chiar și așa, uneori terapia nu funcționează așa cum ne dorim sau viața nu funcționează așa cum ne dorim. Pentru că suntem umani, nu omnipotenți. Însă nu în absența sau prezența greșelilor sau limitelor stă, cred eu, esența terapiei, ci în conectare și încredere.

Limita nu exclude responsabilitatea. Responsabilitatea și vina sănătoasa sunt esențiale pentru repararea relației, de exemplu, sau pentru creștere. Iar voința și rezistența la frustrare sunt și ele ingrediente necesare creșterii. Este la fel de nociv când spun nu pot să fac nimic, când abdic la jumătatea drumului, când vreau să fie prea ușor, când vreau să exclud greul, stresul de orice tip. Dar responsabilitatea este diferită de omnipotență, la fel cum este diferită de negare și victimizare. Aș zice de multe ori că este diferența dintre „eu atât pot acum, mâne voi încerca mai mult” și  opusele: „de mine ține tot ce se întâmplă” împreună cu extrema „pentru mine nu există nicio soluție”.

Limita este strâns legată de condiția umană. Când spunem ”Mie nu mi se poate întâmpla” sau ”Nu trebuia să se întâmple” sau „Nu trebuia să las să se întâmple” ne creăm o iluzie de control mult mai mare decât pălăria noastră. Ne protejăm de neputință. Cunosc și eu aceste replici. Au fost demonii mei interiori de la o vârstă extrem de fragedă, iar intelectul și voința mea au compensat adesea pentru neputința pe care am trăit-o și cu care m-am aclimatizat cu greu, în mulți ani de terapie. Să accept acum că sunt situații în care mă simt neputincioasă nu e nici facil, nici la îndemână. Există tot timpul un doliu, un val de tristețe și pierdere, mai ușor sau mai greu de dus. Nu rămân impasibilă la situații grele și sunt și rămân un om orientat către soluții și schimbare, uneori chiar prea mult, uneori în direcția greșită. Dar recunosc când alunec în iluzia salvatorului și controlului. Dezvolt în mine compasiunea de a-mi accepta capacitatea din momentul respectiv sau posibilitățile externe, din celălalt sau din mediu, ca părinte, ca terapeut, ca prieten, ca fiică… Nu mă mai judec atât de dur pentru lucruri din trecut pe care mi-aș fi dorit să le fac diferit, recunosc că este o iluzie să cred că și puteam în momentul acela să le fac diferit. Dar îmi pun întrebări. Mă interesează partea mea din toate acestea. Caut să înțeleg. Aș vrea pe viitor unele lucruri să le pot așeza altfel. Nu am rămas și nu rămân impasibilă. Îi mulțumesc părții din mine orientată către soluții și schimbare. Ea este astăzi mai realistă decât a fost odată, nu se mai pierde în gândit excesiv și își gestionează energia mai bine.

Este greu, foarte greu și poate să meargă până la a se simți de-a dreptul imposibil să stai în situații în care simți multă neputință. De cele mai multe ori oamenii, în astfel de situații, se retrag, acuză, devin judecători sau listează soluții. Nu pot asculta. Nu pot fi prezenți. Trag multe concluzii pripite. Mecanismele defensive o iau razna. Iar asta generează extrem de multă singurătate și deconectare. Inclusiv din experiență pot spune că momentele în care m-am simțit extrem de singură au fost cele în care am fost bombardată cu soluții pe care nu le puteam aplica sau cu proiecții, în timp ce atunci când am avut parte de prezență soluțiile au venit fără să le caut.

Desigur, nu cred că trebuie să oprim părțile care “vor să facă”. Cel mai “salvator” lucru este, însă, să poți rămâne cu adevărat prezent, chiar și când nu e nimic de făcut, cu încrederea că prezența ta contează și că celălalt va putea găsi, mai devreme sau mai târziu, soluția lui. Este, recunosc, cel mai greu lucru de făcut. Și ca terapeut. Și ca părinte. Și ca prieten. Și ca fiu sau fiică. Este cel mai greu pentru că nu suntem obișnuiți cu încrederea, suntem obișnuiți cu controlul. Însă doar atunci când suntem prezenți, conectați, la noi și la alții, cu tot cu limite incluse, construim încredere și atenuăm greul. Încredere că, împreună, vom face față și că putem continua, chiar și atunci când lucrurile merg mai greu decât ne-am dorit, când întâlnim opreliști și când intențiile noastre nu se concretizează în ritmul în care ne-am dorit. Încrederea că există reconstrucție, chiar și după prăbușire. Încrederea că nu suntem singuri, mai ales atunci când este greu.

Aveți curaj în nou an să vă doriți, să vă scrieți ce intenționați să faceți, să îmbunătățiți, să schimbați, trasați-vă direcții, este cât se poate de sănătos. Amintiți-vă în fiecare zi în ce direcție vreți să lucrați, să construiți. Plantați semințe mici și constante în acea direcție, zilnic dacă se poate. Dar rămâneți deschiși și, mai ales, conectați la voi, la ceilalți și la realitate.

 

Facebook
Twitter
LinkedIn
Pinterest
Despre mine
Roxana Grigorean-Stefan

Comunicator

Psihoterapeut

Povestitor la SelfTalks.ro

Ultimele articole
Retele sociale