Mult timp s-a crezut că ceea ce devenim este rezultatul exclusiv al genelor noastre. Că nu doar bolile, ci și trăsăturile de caracter, și cele plăcute, dar mai ales cele neplăcute, sunt dictate de genele noastre. Că performanțele noastre au legătură cu nivelul de intelingență cu care ne-a înzestrat mama-natură sau strămoșii noștri. Apoi, s-a mutat accentul pe primii ani de viață și pe modul covârșitor în care ne influențează aceștia viața. Primele 1000 de zile care ne dictează restul vieții sub atât de multe aspecte. Inteligența emoțională care ne aduce mai mult decât abilitatea de a rezolva probleme de matematică cu ochii închiși. Relațiile pe care știm să le legăm. Stima de sine și perseverența când dăm de o dificultate. Toate conflictele nerezolvate cu părinții care ne urmăresc și pe care „dăm vina” când vine vorba de nefericirea noastră. Această nouă abordare a aruncat asupra părinților o responsabilitate greu de dus, care i-a făcut de multe ori să spere la răspunsuri infailibile, la tehnici sigure și eficiente, la un parenting fără greșeli și fără pată… Dintr-o altă persepctivă, luăm la bani mărunți sistemul educațional, responsabil și el pentru o mare parte din modul în care gândim și ne raportăm la lume și viață. De fapt, care este adevărul? Suntem o combinație de gene sau suma deciziilor bune și mai puțin bune pe care le-au luat părinții noștri? Și ce contribuție are societatea sau mediul extins în care trăim?
Adevărul nu stă exclusiv în niciuna dintre aceste ipoteze, ci este, ca și în matematică (sau poezie) suma tuturor lucrurilor. Da, genele ne predispun. Ironic însă (sau nu) ele ne predispun mult mai puțin decât credem. Da, primii ani de viață au o influență majoră asupra modului în care vedem lumea și viața, iar traumele de atașament devin umbra noastră sigură în viața de adult. Copilul beneficiază însă de pe urma unui mediu sigur și stimulant și mai târziu în viață și este afectat, deopotrivă, de lipsa acestuia. Și da, lumea în care trăim și în care trăiesc părinții noștri, normele sociale, dar și contextul cultural, economic și politic, au o influență majoră asupra noastră. Traumele nu sunt doar la nivel individual, ci și la nivel colectiv. Un regim politic absolutist, vremurile de război și conflict sau o perioadă de incertitudine majoră sau neîncredere, ba chiar și un sistem educațional bazat pe subminare și control, lasă urme adânci.
Să luăm exemplu concret al mamelor obligate să se întoarcă la muncă când bebelușul are doar câteva luni, lăsând copilul în grija bunicilor sau la creșe. Astazi, sunt dovezi științifice concrete care arată că prezența mamei (și fizic și psihic), mai ales în primul an de viață, are o influență covârșitoare asupra modului în care se dezvoltă copilul. La fel cum studiile arată corelații clare între depresia post natală și evoluția neurologică a creierului copilului. Câte mame au trecut, însă, prin depresie post natală nediagnosticate și câte au avut sprijinul soților sau al familiilor extinse? Câte mame au putut să ocolească sistemul și să își îngrijească copii? Și câți copiii (astăzi, adulți) suferă astăzi pentru că au relații dificile cu mamele lor? Câți au avut, pe lângă mamă, de un tată, o bunică, un bunic, o educatoare sau educator sau o altă figură de atașament dedicată, disponibilă și iubitoare? Câți au fost reasigurați, respectati și câți au fost neluați în serios? Câți au fost ținuți în brațe și liniștiți și câți au fost lăsați să plângă „să se călească”? Câți copii crescuți acum 30-40 de ani, astăzi părinți la rândul lor, au avut șansa să crească în afara stereotipiilor de gen, în fara unui sistem bazat într-o proporție foarte mare pe supunere și ascultare? Câți au avut șansa să meargă la o școală unde au fost încurajați să se exprime și să își valorifice și dezvolte abilitățile? Construiau relații de încredere cu educatorii lor sau, dimpotrivă, de frică? Pentru că da, răspunsul la toate aceste întrebări și la multe-multe altele „dictează” cine suntem astăzi și, totuși, nu ne ia șansa să ne asumăm, conștient, o schimbare și o altă atitudine.
Da, părinții își pot ajuta copiii și le pot da un start bun în viață. Părinții pot să le ofere copiilor dragostea lor necondiționată. Dar părinții au și ei nevoie de un sistem de suport. Părinții pot să îi ajute pe copii să fie autonomi și să aibă o stimă de sine bună. Dar trebuie să înceapă de la a se iubi pe ei înșiși. Părinții pot, în cel mai fericit scenariu, să își ghideze copiii și să îi învețe modalități pozitive de răspuns la provocările care apar. Dar trebuie, în primul rând, să se educe pe ei. Părinții le pot da copiilor relații de încredere, sperând că viitorul adult va construi mai departe relații bune, pe care să se poată baza când îi va fi greu. Dar părinții au nevoie, la rândul lor, de relații bune. Și, dincolo de toate astea, au nevoie de un mediu sigur și predictibil, raportându-ne desigur la capacitățile lor de adulți.
Părinții nu pot decide ce fel de viață vor trăi copiii lor, nici încercările la care vor fi supuși. Părinții pot să panseze inima rănită a copilului lor, dar nu îl pot (și nici nu trebuie) să îl protejeze pe copil de toate greutățile vieții. Pentru că asta ar însemna să nu îl lase să își trăiească viața. Cu bune și cu rele. Așa cum este ea pentru toată lumea.
Da, părinți pot, teoretic, să facă multe pentru copiii lor, dar nu sunt scutiți de propria istorie și nici nu pot decide cursul tuturor lucrurilor. Părinții de azi trăiesc într-o societate care oferă mai mult sau mai puțin suport. Nivelul de încredere pe care îl avem în lumea în care trăim ne influențează și pe noi și îi va influența și pe copiii noșri. Părinții de azi încă sunt victimele unui sistem agresiv, urât, care se vede în crime, violență și nepăsare. Părinții de azi sunt încă sub influența unui sistem de educație competitiv, în care puțini dascăli au știut să insufle mai mult decât nevoia imperioasă de premiul întîi și coroniță și au știut să le zâmbească copiilor cu probleme, corigenților clasei, celor triști sau agresivi. Cine a avut parte de dascăli buni este însă norocos. Părinții de azi încă se iau la întrecere și vor să primească premiu pentru cel mai bun părinte. Pe părinții de azi îi sperie atât de tare greșeala, încât preferă să nu și-o asume. Pentru că nu au învățat nicăieri că nu e un capăt de lume să greșești sau să nu fii primul. Părinții de azi sunt într-o mare cursă să îi păzească pe copiii lor de suferință, griji și greutăți, încât le pot limita experiențele. Părinții de azi sunt deseori sceptici, neîncrezători, cinici. Părinții de azi pot influența mediul în care cresc copiii lor, dar nu pot decide soarta lor și nici nu îi pot proteja de restul realității și relațiilor.
Epigenetica, care studiază importanța tuturor acestor factori de-a lungul vieții, a ajuns la concluzia că nu doar relația cu părinții, ci toate relațiile pe care le legăm de-a lungul vieții noaste au un impact semnificativ asupra dezvoltării noastre, inclusiv asupra genelor noastre. De asemenea, chiar dacă copiii pot beneficia de pe urma relațiilor cu mai mulți adulți, mama și tatăl rămân cele mai importante figuri de atașament, iar separările frecvente ale copiilor mici de părinți pot constitui o sursă mare de stres sau chiar traumă. Mai mult, și educația ulterioară a copiilor, privită din perspectivă relațională, dobândește noi valențe și subliniază importanța în evoluția copilului a unui sistem relațional de încredere, care să îi susțină dezvoltarea , atât acasă, dar și la grădiniță sau la școală.
Relațiile sănătoase și de încredere sunt cheia unei dezvoltări armonioase în viață, atât la începutul ei, cât și mai departe. Dacă vrem să le oferim copiilor noștri un viitor mai bun, este necesar să ne îngrijim de relațiile noastre și este necesar să le redăm încrederea în mediul în care se află, pentru a putea experimenta, crește și dezvolta.
