Instituția căsătoriei sau parteneriatul dintre o femeie și un bărbat pare să să fie încărcată cu o presiune fără precedent, iar cea mai mare presiune asupra ei este chiar libertatea de a iubi. Căci un climat casnic, menit să asigure creșterea copiilor și ordine socială, trebuie să fie, acum, compatibil cu pasiunea și dragostea. Familia, cumva sinonimă cu ordinea socială și siguranța, trebuie să încorporeze și libertatea individuală și incertitudinea. Ca indivizi, pendulăm încontinuu între autonomie și dependență, iar iubirea, mai liberă ca niciodată, pare că face lucrurile și mai complicate.
Libertatea de a iubi și eterna libertate
Cei mai cinici ar spune că o familie, astăzi, este o misiune imposibilă: „Îi cer celuilalt să renunțe de bunăvoie la libertatea sa și mă angajez să fac același lucru. Dar sunt un captiv viclean, care vrea să revină la ce era mai înainte. Dacă voluptatea iubirii te face sæ nu îți mai aparții, voluptatea eului te face să nu te abandonezi pe tine însuți niciodată” (Pascal Bruckner, „Paradoxul Iubirii”). Pe de altă parte, vorbind dintr-o perspectivă psihologică, avem nevoie de relații din prima clipă în care ne naștem să supraviețuim, iar nevoia de relaționare e la fel de adânc înscrisă ca și nevoia de noi înșine. Ba chiar la noi înșine suntem adesea dispuși să renunțăm atunci când se impune o alegere.
Tot un cinic ar ar mai spune că instituația familiei stă să cadă. Însă datele ne contrazic, din păcate sau din fericire, și aici. Se pare mai degrabă că, într-un fel sau altul, deși o criticăm, ne-o dorim cu ardoare. Familia se află pe lista noastră de priorități, chit că are o formă instituțională sau doar o mimează. Ne întrebăm, mai mult ca înainte, cum să facem cuplul să funcționeze, iubirea să reziste. Eterna alegere nu este însă o alegere atât de ușoră căci, probabil, ea ne privează de o parte din intimitate de care avem atâta nevoie. „În sfârșit, pesimiștilor care cred că civilizația riscă să fie înghițită de clone, de barbari bisexuali sau de delincvenți de periferie, concepuți de tați iresponsabili și de mame vagaboande, le vom atrage atenția că aceste dezordini nu constituie o noutate – chiar dacă se manifestă într-un mod inedit -, și în primul rând că ele nu au împiedicat ca familia să fie revendicată astăzi ca singura valoare sigură, la care nimeni nu poate și nici nu vrea să renunțe. Ea este iubită, visată și dorită de bărbații, femeile și copiii de toate vârstele, toate orientările sexuale și toate condițiile.”, remarca psihanalista franceză Elizabeth Roudinesco tendința paradoxala de a ne dori încă familia ideală, deși poate pe alocuri am urât-o și ne-am răzvrătit împotriva ei.
Ne-am câștigat dreptul de a fi liberi, de a fi egali, dar oare știm în totalitate cum să împăcăm asta cu nevoia de intimitate? Pentru că adevărata temă și teamă a zilelor noastre este intimitatea.„Egalitatea dintre sexe se manifestă acum în toată ironia ei: atât bărbații, cât și femeile au acum dreptul să le fie teamă de angajament. Mai bine se angajează în partide de sex riscant decât să cedeze riscurilor inimii”, sune Esther Perel în „Inteligența erotică”, demonstrând practic că inteligența erotică este, de fapt, o capacitate emoțională de a fi vulnerabil și de a avea încredere, într-o lume care valorizează încrederea doar în propriile foțe și supralicitează independența.
Stă în ADN-ul nostru să căutăm intimitate cu orice preț și poate uităm că intimtatea se obține și prin curajul de a fi dependent, de a aparține, de a te dezvălui. Poată că uităm, încurajați de cultura individualistă în care trăim și de valorile individualiste pe care le cultivăm de la cele mai frage vârste, că este greu și doar pentru unii potrivit să atingă mulțumirea, fericirea și echilibrul în singurătate deplină. Și că ambele nevoi – și cea de a fi eu însumi și de a fi cu celălalt – sunt la fel de firești și de naturale.
Liberatea de a iubi și responsabilitatea relației
Una dintre cele mai mari dificiultăți este credița falsă că o relație la care muncim înseamnă mai puțină iubire. Probabil că filmele americane sunt de vină sau lipsa unor modele sănătoase în propria copilărie, dar multă lume confundă adesea pasiunea cu iubirea asumată și matură. Există, am observat, credința falsă, paradoxală, că o relație în care ceri, te expui, îți asumi, dai și primești, este mai puțin valoroasă decât o relație în care lucrurile „par că se întâmplă de la sine”, sub imperiul pasiunii trecătoare. Un paradox, aș spune. Ne luptăm pentru libertate, pentru autonomie, pentru independență, dar în același timp mulți oameni păstrează o dorință irațională ca dragostea să îi domine, să decidă pentru ei, să existe atât cât poate să existe, iar ei să i se supună orbi. Ne dorim putere, dar suntem pregătiți să lăsăm din mână toată puterea și libertatea de alegere când vine vorba de iubire. Vorbim de iubire ca ceva exterior nouă, care nu poate fi cultivat sau influențat. Uneori, poate ca o revoltă la modul prea deliberat în care și-au trăit părinții sau bunicii noștri relațiile, confundăm eronat asumarea cu lipsa dragostei adevărate. Or, iubirea adultă, matură, se și cultivă sau, mai ales, se cultivă.
Libertatea de a iubi și vulnerabilitatea de a fi
Ne vine greu să ne identificăm și să ne comunicăm nevoile, dar mai ales să ne arătăm așa cum suntem, nu așa cum am vrea să părem sau să fim în ochii celorlalți. Rareori partenerii de cuplu vorbesc despre nevoile de bază pe care le au – nevoia de dragoste, nevoia de a fi văzut și apreciat, nevoia de securitate… De fapt, rareori oamenii vorbesc despre ei în acest mod profund. De aceea și discuțiile în cuplu se duc mai ușor în zona de dreptate, decât în zona de autodezvăluire sinceră. Iar ceea ce nu se pune în cuvinte se transformă în lupte de putere, în așteptări, în certuri în care ne ascundem nesiguranțele și ne luptăm să nu se vadă câtă nevoie avem unul de celălalt.
Libertatea de a iubi și individualitatea
Confundăm dragostea cu o suprapunere totală cu celălalt, fapt ce anihiliează individualitatea și ne face să nu mai fim în contact cu noi înșine. Pentru a exista în relație cu celălalt este necesar să existăm în relație cu noi, să avem vasul plin, să ne considerăm demni de iubire și aprecire, să fim valoroși în ochii noștri și să avem curajul să ne exprimăm. Dacă renunțăm total la noi pentru relația cu celălalt, ceva va fi mereu lipsă. Nu există partener care să ne ofere ceea ce noi nu ne putem oferi. O relație implică doi oameni care, nici în cazurile de compatibilitate excelentă, nu pot deveni unul. În orice relație este firesc, natural și sănătos să existe și păreri și dorințe diferite. O relație reușită se măsoara mai degrabă prin capacitatea de a le armoniza și de a face față conflictelor și divergențelor într-un mod matur și asumat decât prin lipsa diferențelor. Un atașament sănătos înseamnă capacitatea de a mă depărta și de a mă apropia, încrederea că celălalt nu va dispărea atunci când se depărtează. Dacă nu am avut parte de o relație securizantă de atașament în copilărie, tendința de a nu avea încredere în celălalt sau în mine însumi că pot face față acestei depărtări-apropieri, dependențe-independențe, mă va face să cred ca este mai degrabă o alerere între cele două și că ele nu pot coexista. De fapt, cheia este echilibrul între ele.
Liberatea de a iubi și fantomele trecutului
Proiectăm trecutul în prezent și nu facem decât să perpetuăm conflicte rămase deschise, secrete, dureri netrăite, subiecte rămase tabu și relații construite eronat. Judecăm de multe ori în termen de totul sau nimic. Fie fac ca mama și ajung ca ea, fie nu fac ca mama și nu ajung ca ea. Luptându-te să nu faci ca mama, îți pierzi însă (ironic, da!) fix libertatea de a alege și de a lua propriile decizii. Atunci când nu am încheiat conflictele și ne dimensionăm viața în funcție de deciziile celorlalți și nu în funcție de noi înșine devenim subjugați trecutului, iar propriile relații devin doar lupta de a nu fi: de a nu fi ca părinții noștri, de a nu mă sacrifica ca mama, de a nu suferi ca mama, tata sau bunica, de a nu greși cum au greșit ei. Pierduți în aceste suferințe din trecut, ratăm fix prezentul și posibilitatea de a construi ne construi o viață care să ne permită să fim liberi și niște relații care să ne susțină să creștem.
Libertatea de a iubi și presiunea rolurilor
Ne identificăm cu roluri și credem că performanța noastră într-un anumit rol ne arată valoarea.Avem o multitudine de roluri și foarte multă presiune. Ne dorim să avem o carieră impecabilă, să fim cele mai bune mame, să avem corpuri din reviste și să fim soții perfecte. Toate aceste țint de niște roluri construite social, false, din care lipsește cel mai valoros lucru – imperfecțiunea de a fi.
Mai mult, identificarea cu un singur rol, fie că este virba de cel de mamă sau de amantă, de soție sau de manager, nu fac decât să ne limiteze și să ne creeze o presiune nenecesară.
Libertatea de a iubi și egalitatea
Sunt prima care susține orice tip de egalitate legală și democratică însă în același timp sunt convinsă că tocmai această egalitate ar trebui să ne dea dreptul de a fi așa cum suntem. De cele mai multe ori, însă, am impresia că ideea egalității face fix contrariul, acționând ca un pat al lui Procust. Ne introduce într-o competiție fără sfârșit care nu valorizează individualitatea. În cuplu asta aș traduce-o prin faptul că, din dorința de a fi egali, fugim de complementaritatea atât de necesară. Viața este atât de mult despre alegeri și despre etape, încât nu vom putea, de cele mai multe ori, să fim tot ce ne dorim în același timp sau să avem tot timpul balanța perfectă între ce dă unul și ce dă celălalt. Când vine vorba de viața intimă, cred că egalitatea stă mai degrabă în complementaritate.
Plătim încă tribut, la nivel colectiv, unei societăți patiarhale, iar la nivel individual strămoșilor noștri. Schimbarea ne sperie și e greu de făcut. Când o structură se schimbă, structura veche se simte amenințată și ripostează. Familia nouă încă își are rădăcinile într-un sistem de gândire vechi, căci mulți dintre cei care sunt, acum, promotorii schimbării au fost crescuți în „familiile tradiționale”. Astfel, deși cu principii noi de funcționare, legile interioare ale universului au rămas, în mare, aceleași. Iar pentru ca ele să fie înlocuite, este nevoie de câteva generații de sacrificiu, deopotrivă la nivel individual și colectiv. În drept, avem liberatatea de a alege pe cine iubi, dar în fapt libertatea ne este îngrădită (sau ne-o îngrădim singuri) mai mult decât credem. Dreptul de a fi liberi vine, mai mult ca niciodată, la pachet cu un grad mare de vulnerabilitate și risc, uneori mai mare decât putem duce.
