Un termen foarte la modă în ultima vreme, reziliența a devenit adesea sinonimă cu reușita. Punem pe umerii ei dorința noastră de a învinge, în ciuda unui mediu deseori potrivnic. Din dorința de a o cultiva, putem risca să o transformăm într-o nouă presiune și de a ne solicita, nouă înșine și celor din jurul nostru, reziliență. Ea nu este însă o simplă abilitate și nici nu are rolul unic de a ne face puternici indiferent de context. Cercetările din acest domeniu sunt însă o bază foarte bună pentru a extrage învățăminte despe cum putem căuta, primi și oferi suport în situații potrivnice.
Reziliența este ceea ce caracterizează o persoană care a trecut prin evenimente cu caracter traumatizat și care dă dovadă de o bună adaptabilitate, reușind să se refacă după eveniment.Reziliența implică, deci, un traumatism. Atunci când vorbești de reziliență, e necesar să fii conștient și de traumatism. „Nu putem vorbi de rezilență decât dacă a existat un traumatism, urmat de reluarea unui tip de dezvoltare – o sfâșiere refăcută” (Boris Cyrulnik, Murmurul fantomelor).
Foarte puține persoane ajung la vârsta adultă fără măcar o siuația traumatică la care să fi fost expuși, tocmai de aceea este imortant să creăm un context de dezvoltare care să faciliteze și să crească reziliența, dar ea nu poate fi programată.
Faptul că suntem rezilienți într-o anumită situație traumatică, nu implică de la sine că vom fi rezilienți și în altă situație traumatică. Reziliența nu este ceva ce purtăm cu noi pentru totdeauna, indiferent ce ni se întâmplă.
Există o multitudine de factori care pot favoriza reziliența, de la cei individuali, care țin de temperament, abilități, inteligență, la cei familiali, care au legătură cu climatul și relațiile din cadrul familiei, la cei de mediu, adică climatul în care copilul există atunci când nu se află în familie.
Atașamentul securizant este strâns corelat cu reziliența, deși nu este o garanție pe viață. „Acest sentiment de libertate interioară, de capacitate de autodeterminare este o achiziție timpurie, legată, probabil, de deprinderea atașamentului securizant. În cazul apariției unei agresiuni, copilul continuă să creadă în ceea ce a ales, în visurile care există în el, și nu doar în stimulii care provin din mediu. Este mai puțin dependent de context și se conduce mai bine după lumea sa interioară” (Boris Cyrulnik, Murmurul fantomelor). Practic, fiind prezent lângă copil, mai ales în prima parte a vieții, îi sădim convingerea că poate avea încredere în el însuși și în lumea exterioară, va fi capabil astfel să găsească resurse pentru a face față adversităților.
Copilul poate să găsească o figură de atașament și în afara familiei, care prin dragostea și încredera pe care o investește în el să contribuie la reziliență. „Un factor primordial de protecție îl constituie prezența unei persoane care oferă o susținere necondiționată, care are o atitudine pozitivă și binevoitpare față de copil, care are o părere bună despre el și îi acordă importanță” (Șerban Ionescu, „Tratat de reziliență Asistată”).
Rețeaua de suport, legăturile bune și găsirea unui sens pentru ceea ce s-a întâmplat contribuie la depășirea situației traumatice, adică la ceea ce numim reziliență.
Reziliența nu se obține fără anumite costuri și de multe ori persoanele care au trecut prin evenimente traumatice vor sacrifica ceva pentru a putea funcționa sau, cum spune Boris Cyrulnik, „nimeni nu pretinde că reziliența este o rețetă a fericirii”, deși se discută din ce în ce mai mult și despre efectele pozitive pe termen lung ale traumatismelor, care pot dobândi în urma acestora o înțelegere mai profundă asupra vieții, o mai mare forță personală sau relații mai apropiate cu ceilalți.
Nu orice reușită la nivel social înseamnă reziliență. Un om rezilient este un om care se regăsește pe sine, nu care se pierde pe sine. Reușita cu prețul perderii identității și integralității nu este tocmai o reușită. „În cadrul irezilienței, subiectul poate fi tentat să se afirme cedând în fața unui produs, a unui comportament, a unui angajament care îl transformă în altcineva decât el însuși” (Șerban Ionescu, „Tratat de reziliență Asistată”).
Cele mai frumoase cuvinte care îmi vin în minte când spun reziliență sunt speranță și umanitate.
