Lina este un bebe călător de la cinci luni și are deja preferințe când vine vorba de locurile în care se plimbă: apă și nisip, loc de alergat în voie, multe animale prin preajmă (nimic special, tuturor copiilor le place același lucru) și, de preferat, o vreme de plimbare, nici prea rece, nici prea călduroasă. Da, desigur că nu își va aminti vacanțele noastre, dar eu cred că scopul vacanțelor nu e doar să ți le amintești, ci să le simți și să descoperi noi părți din lume, fie ea interioră sau exterioră.
Ieșit din rutină, eliberat de sarcinile zilnice și entuziasmat de un loc nou, copilul are parte de o versiune mai bună a ta și are ocazia să se contecteze și cu părintele/ părinții care lucrează și nu sunt tot timpul prin preajmă sau care, uneori, sunt prea obosiți să se bucure de prezent, așa cum toți copiii au nevoie. Sunt mai multe motivele pentru care am ales varianta de vacanță cu copilul și, deși la nouă seara cădeam în cel mai profund somn, nu regret decizia. Oboseala nu a fost, încă, pentru mine, un motiv suficient de puternic pentru a schimba această decizie și nici pe altele. Sunt sigură că, la vârsta potrvită (peste vreo 10 ani:)), vor exista, și vacanțe separate și că acest timp nu îl vom mai putea întoarce.
Din perspectiva copilului, expunerea la stimuli noi este cea mai bună ocazie de a învăța. Stimuli noi înseamnă, desigur, și stres. Dar stresul este, pentru copii, o ocazie de învățare, atât timp cât este dublat de securitate. Securitatea vine din rutină, din prezența constantă a persoanei de atașament, din ritualul de seară sau de dimineață, din cântecelul sau cărticica preferată, iar stresul din fiecare loc nou și lucru nou, din fiecare nouă achiziție, din fiecare descoperire.
Cu siguranță copilul nu va reține locul în care a fost sau ce a vizitat, dar experiențele trăite împreună vor rămâne cu el în alt fel. Nu își va aminti precis cât timp au petrecut părinții cu el la câțiva ani dar, undeva, în interiorul lui, cu siguranță știe dacă mama și tata au fost sau nu prezenți. Și, mai mult decât atât, va învăța ceva despre lume, despre tipare, despre oameni. Doar pentru că nu știu să recite poezii, nu înseamnă cu nu observă și nu învață. Știați că, chiar și atunci când pare că nu se joacă unul cu celălalt, copiii se urmăresc atent cu privirea periferică și învață de la celălalt? Sau că, prin imitație, comportament extrem de evident după vârsta de un an, ei introiectează un mod în care se vor raporta la o anumită situație? Iar din călătorii, copiii învață despre lume că e un loc care merită descoperit, că acasă e acolo unde sunt cei pe care îi iubeși, că oamenii sunt la fel peste tot, cu diferențe de nuanță pe care merită să le sesizăm.
O mare parte din ceea ce devin copiii sunt experiențele la care au fost expuși. Obișnuim să spunem că așa sunt ei și, desigur, copii se nasc cu un temperament – sunt mai puțin sau mai mai mult rezistenți la frustrare, sunt mai puțin sau mai mult deschiși la nou, sunt mai liniștiți sau mai activi. O mare parte din ceea ce sunt însă, este învățat. Cu același temperament, ei pot deveni persoane total diferite. Dacă părinții sunt anxioși și copii vor învăța să fie cel puțin precauți, dacă părinții sunt rigizi, cel mai adesea și copilul va avea o nevoie mai mare de rutină. Dacă părinții caută să-și demonstreze tot timpul valoarea și ei vor învăța că trebuie să facă același lucru. Copiii învață lumea din modul în care ne raportăm noi la ea. Învață modele de viețuire, conviețuire și supraviețuire.
„Fă din fiecare călătorie o călătorie lăuntrică”, spunea Elif Shafak în „Cele 40 de legi ale iubirii”. Ca părinte, fă din fiecare călătorie cu copilul tău o ocazie de redescoperire și conectare.
