Se vorbește mult, în ultima vreme, de traumă și de reziliență, de situații dificile întâmpinate în copilărie și de modul în care ele ne impactează viața de adulți. Abuzurile și traumele majore din copilăria timpurie sunt corelate cu un grad mare de infracționalitate, la fel cum există și cazuri excepție de persoane care au reușit să depășească adversități majore și să aibă o viață aparent echilibrată. Gradul lor interior de echilibru rămâne însă, de multe ori, o necunoscută.
Dând la o parte extremele, în viața oricărui om există și evenimente pozitive și negative. Nu lipsa totală a evenimentelor dificile este esențială pentru o dezvoltare armonioasă și echilibrată. Evenimentele dificile, inevitabile în viață, pot reprezenta oportunități de creștere. Pentru ca acest lucru să se întâmple este necesar, însă, să ajutăm copilul să înțeleagă, să accepte, să proceseze și să integreze experiențele. Echilibrul este sinonim cu un creier integrat. Pentru că, atunci când vorbim de integrare, vorbim atât de cele două emisfere, dreaptă și stângă, cât și de cele două părți ale creierului, inferior și superior.
„Creierul copilului tău” (Daniel J. Seiegel & Tina Payne Bryson) este o carte foarte potrivită pentru cei care își doresc să înțelegă mai bine ce înseamnă, de fapt, un eveniment dificil în viața unui copil, dar și pentru cei interesați de educația copiilor și de minimizarea impactul experiențelor negative. Epigenetica demonstrează că experiențele la care suntem supuși, mai ales în primii ani de viață, sunt definitorii pentru ceea ce devenim și că mediul influențează într-un mod covârșitor modul în care se dezvoltă creierul. Mediul nu înseamnă însă doar experiențele de care avem parte, ci și modalitatea prin care suntem ajutați (sau nu) să integrăm ceea ce ni se întâmplă.
Înețelegând modul în care funcționează creierul, înțelegem și influența pe care o avem în formarea creierului copiilor. Siegel explică, practic, de ce poveștile, validarea și conștientizarea emoțiilor – tehnici folosite și eficiente în terapie și predate în cărțile de parenting modern – sunt esențiale pentru dezvoltarea unui creier integrat.
Când vorbim de creier vorbim – în mare – de emisfera stângă și emisfera dreaptă, precum și de creierul superior versus creierul inferior. Emisfera dreaptă este responsabilă de emoții, iar cea stângă se ocupă cu logica și rațiunea, fiind și cea care dă sens sentimentelor. La copii, emisfera stângă nu este dezvoltată, ei nu stăpânesc logica și cuvintele pentru a-și împărtăși sentimentele. Îi putem ajut să integreze cele două emisfere explicându-le și numind emoțiile, folosindu-ne de povești pentru a-i ajuta să înțeleagă anumite evenimente. „Vindecarea în urma unei experiențe dificile apare atunci când emisfera stângă lucrează împreună cu cea dreaptă pentru a ne spune poveștile de viață”, spune Siegel, precizând că „mai ales atunci când au emoții intense, copiii au de multe ori nevoie de cineva care să-i ajute să-și folosească emisfera stângă a creierului, pentru a înțelege ce li se întâmplă: să pună lucrurile în ordine, folosind cuvintele și logica”.
De cealaltă parte, în timp ce creierul de jos, numit și creierul primitiv, este responsabil de funcții de bază (clipitul, respirația) și impulsuri înnăscute (luptă sau fugă), creierul superior este mai sofisticat, ocupându-se de decizii, planificare, empatie, moralitate, înțelegere de sine, controlarea emoțiilor și devine matur abia la vârsta de 20 de ani. Aflându-se sub imperiul amigdalei (parte din creierul inferior), copiii își controlează cu greutate emoțiile și au de multe ori, cel puțin în primă fază, mai mare nevoie de empatie decât de logică și rațiune – „dacă părinții învață să-i arate iubire și empatie constant și previzibil, copilul își va dezvolta capacitatea de a-și observa mintea și va atinge potențialul relațional pentru care creierul a fost programat”. Pentru a ajungem, deci, la parte rațională, trebuie mai întâi să reușim să reușim să vâslim prin emoții, iar empatia și validarea reprezintă principalele instrumente de care ne putem ajuta.
Copilăria timpurie și viziunea asupra lumii
Experiențele din copilăria timpurie sunt cele care determină modul în care vedem lumea și ne putem referi la ele ca la memoria noastră implicită. Pare că avem puține amintiri din copilăria mică, însă tocmai aceasta ne-a construit modul în care ne raportăm la lume. „Memoria implicită este, în esență, un proces evolutiv care ne ține în siguranță și în afara oricărui pericol. Ne oferă liberatatea de a putea reacționa rapid sau chiar de a ne automatiza reacțiile în momente de pericol – fără a fi nevoie să ne amintim, activ sau intenționat, experiențe anterioare similare”. Partea negativă a memoriei implicite este rigiditatea pe care ne-o poate da, mai ales atunci când experiențele negative ne-au făcut să credem că per ansmablu lumea este un loc neprietenos și că trebuie să acționăm în consecință. Ceea ce, la un moment dat, a avut rolul să ne protejeze poate, pe termen lung, să ne rigidizeze. Reacția noastră la ce ne-a făcut să suferim este, evident, de respingere, deci cu atât mai mult vom tinde să nu ne amintim. Însă neprocesarea amintirilor dureroase poate conduce la o scindare. Fără o poveste care să aibă sens, va fi dificil să activăm partea superioară a creierului și vom rămâne sub imperiul emoțiilor, cărora le vom da titlul de adevăr absolut. Este ca atunci când, să spunem, nu mai mâncăm niciodată budincă cu ciocolată pentru că ne-am fript la limbă prima dată când am gustat-o. Dar, de fapt, budinca cu lapte rămâne delicioasă și am putea să o mâncăm în continuare, fără se ne frigem.
„Deci, cum putem s-i ajutăm pe copii atunci când suferă din cauza efectelor unor experiențe negative din trecut? Încercăm să-i facem să conștientizeze aceste amintiri implicite, transformându-le în amintiri explicite, astfel încât copilul să le înțeleagă și să se ocupe de ele cu bună știință. Uneori, părinții speră că cei mici vor uita, pur și simplu, de experiențele dureroase prin care au trecut – dar, de fapt, copiii au nevoie ca părinții să-i învețe metode sănătoase de a integra amintirile implicite și explicite, transformând până și experiențele dureroase în surse de putere și înțelegere de sine”.
Așadar, transformă amintirile implicite în amintiri explicite și, mai mult decât atât, fii conștient de ceea ce se întâmplă și ajută-l și pe copilul tău să facă același lucru. Observând lucrurile de la distanță, inclusiv funcționarea creierului, vom reuși să fim mai prezenți în ceea ce se întâmplă aici și acum și mai puțin ancorați (inconștient) în trecut. În felul acesta putem schimba moștenirea relațională și putem avea un impact semnificativ asupra copiilor noștri, dar și asupra modului în care ei înșiși vor relaționa, la rândul lor. Pentru că, mai mult decât moștenirea genetică, lăsăm o moștenire relațională.
