Când pornim în viață, ne propunem tot timpul să fim diferiți în punctele critice de părinții noștri și, de multe ori, credem că, doar pentru că ne-am propus, vom și reuși. Apoi, ne consolăm, cumva, cu gândul că poate nu e așa de rău și că nici copiii noștri nu vor pătimi prea tare de pe urma noastră. Cum ajungem, însă, să le dăm copiilor ceea ce am primit și noi de la părinții noștri?
Procesul de transmitere multigenerațională presupune repetarea pattern-urile disfuncționale în generații succesive. Acest lucru se învață, în primul rând, prin perpetuarea răspunsurilor emoționale, nu raționale. Tocmai de aceea, chiar dacă povestea pe care ne-o spunem pare diferită, vom fi uimiți să descoperim că oferim cam același tip de răspuns emoțional. Răspunsul pe care îl poziționăm, comportamental, la polul opus, nu este, de cele mai multe ori, decât același răspuns emoțional, mascat sub un alt comportament.
Dacă ai fost un copil care nu a primit îngrijirea de care a avut nevoie din partea părinților săi (care nu e deloc același lucru cu dragostea și bunele intenții), este posibil să îți fie greu să răspunzi adecvat la propriile nevoi emoționale și, apoi, la nevoile emoționale ale propriului copil. Pentru că reacția pe care ai învățat să o ai la un stimul stresant nu a fost una de încredere și confort. Nu ai avut parte de un echilibru echitabil între nevoia de autonomie și dependență, cele două nevoi fundamentale ale omului, în terminologie sistemică. Pus în fața unei alegeri, copilul va renunța la cine este, va „colabora” și va alege relația în locul autenticității, cum spune Gabor Mate. Pentru că este dependent de relație pentru a supraviețui. Pentru că este capabil de o dragoste și un devotament extrem față de părinți, indiferent de ceea ce fac ei. Iar dacă noi, când eram copiii, am fost nevoiți să ne pierdem autenticitatea sau autonomia, cum vom putea să fim autentici cu proprii noștri copii? Cum îi putem învăța să se iubească, să se accepte și să fie autentici, dacă noi am învățat că, tocmai, pentru a fi iubiți, trebuie să renunțăm la cine suntem? Presiunea pe care o pui asupra ta că nu ești destul de bun este și mesajul pe care i-l transmiți copilului tău – că nu va fi suficient de bun.
Dacă porți un astfel de bagaj emoțional, va fi dificil ca, atunci când copilul tău te pune în fața unor situații stresante, să îi răspunzi adecvat. Să îi transmiți că el poate fi așa cum este și tu îl vei accepta și vei putea fi în continuare lângă el. Dacă ai învățat prea devreme că trebuie să te descurci singur, s-ar putea să-ți fie greu să îi suporți dependența, dacă ai o rană de abandon, s-ar putea să vrei să îl ții, inconștient, prea aproape. S-ar putea să te doară prea tare fiecare scrâncet al său și să îi răspunzi cu multă anxietate pentru că și pe tine încă te doare. Dacă nu ți s-a dat destul, s-ar putea să îți fie greu să dai, fără să te pierzi sau fără să îi ceri, inconștient, să devină el cel care să îți dea valoarea de care ai nevoie. Presiunea pe care o pui asupra ta că nu ești destul de bun este și mesajul pe care i-l transmiți lui, că nu este suficient de bun și că trebuie să facă ceva tot timpul să își dovedească valoarea. Chiar și atunci când îi tratezi o răceala, adesea îți tratezi anxietatea ta de părinte.
De multe ori, încercăm să raționalizăm aceste comportamente, să găsim cauzele în altă parte, cel mai adesea în exterior. Doar că situații presante și stresante au existat și vor exista, iar modul în care răspundem la ele are legătură mai degrabă cu modul în care am învățat să ne „apărăm” de ele. Vom spune că suntem prea obosiți, dar nici nu vom lua măsuri să ne ocupăm de noi. Sau vom spune că nu există altă variantă, dar adevărul este că nu exista altă variantă pentru noi, așa cum suntem într-un anumit moment al vieții noastre. Variantele noastre țin, de multe ori, de limitările noastre, întreținute de relațiile pe care le creăm pentru a replica trecutul.
Singura variantă de a schimba aceste pattern-uri este conștientizarea și prezența. Efortul conștient pe care îl facem de a separa trecutul de prezent. O analiză simplă presupune să te vezi, să conștienizezi ce ai învățat, să separi modul în care vezi lumea (rezultat al experiențelor tale din copilăria timpurie) de adevărul absolut și să te uiți atent, dincolo de vinovăție, la ce îi transmiți, de fapt, copilului tău.
Atunci când reacționezi într-un anumit fel față de copilul tău, întreabă-te ce a învățat din răspunsul tău. Și dacă, nu cumva, răspunsul tău are legătură cu tine și cu propriile reactivități emoționale. Pentru că, inconștient, îi transmitem copilului nostru același mesaj pe care l-am primit și noi de la părinții noștri.
Pentru a ieși din acest cerc vicios, este nevoie să ne îndreptăm lupa asupra noastră. Copiii nu sunt dușmanii noștri. Copiii colaborează. Ei sunt oglinda noastră cea mai bună. Doar că, cel mai adesea, devenim sclavii unui rol și nu îi vedem pe ei așa cum sunt. Pentru a face asta trebuie, în primul rând, să învățăm acest clișeu al dragostei și valorizării proprii, în afara validării exterioare. Suntem valoroși pentru că am primit darul vieții. Indiferent de ceea ce am realizat într-un punct sau altul al vieții noastre. Dragostea necondiționată este ceea ce au nevoie copiii noștri și ea nu poate începe decât de la noi înșine.
