Familia. Istoria a ceea ce suntem. Locul unde ne întoarcem. Viitorul în care ne punem speranțele. Legăturile pe care le investim cu cea mai mare putere asupra vieții noastre.
Oricât de mult am vrea să ne reinventăm și să ne modernizăm, în adâncul nostru suntem suma acestor realații care se întind pe câteva secole și care se transmit, subit, de la o generația la alta. O ecuație greu de descifrat. O istorie de viață de multe ori bătură în cuie, înconștient, de alții. Uneori, pare că nu suntem decât o pepinieră de istorii care se repetă și din care nu putem ieși. Pentru că frica e prea mare. Pentru că emoția e prea puternică. Și preferăm să fugim. Să nu deschidem sertarul încuiat, cu bune și rele, care conține testamentul strămoșilor noștri. Ei nu ne transmit rețete culinare, ci moduri de interacțiune. Ne învață, prin puterea exemplului, cum se cresc copiii, cum se țin relațiile, cum se reușește sau cum se eșuează în viață. Iar noi luăm, de multe ori, aceste învățăminte ca niște axiome, fără să ne gândim la context. Devenim rigizi, dar rigiditatea ne dă un confort, confortul terenului cunoscut. Tocmai de aceea, mentalitatea se schimbă cel mai greu, iar flexibilizarea noastră, ca indivizi, se produce doar în timp, cu mult efort asumat. Suferim de ceea ce – cum spunea Carl Gustav Jung – antropologii numesc „misoneism”: „o teamă profundă și superstițioasă de nou”.
Un pic de istorie
Dincolo de aceste resorturi interioare, de ce e, de fapt, atât de greu să redefinim familia în contextul actual? Principalul rol care i-a revenit familiei, istoric, încă din Antichitate, era păstrarea ordinii sociale și reproducerea bilogică. Acesta este contextul în care își face loc căsătoria, instituție care în antichitate era supusă în cea mai mare parte binelui economic și care a ajuns, în epoca modernă, să se conjuge cu romantismul și cu satisfacția sexuală. Cum consemna Michael Foucault în „Istoria sexualității”, atât familia ca structură, cât și rolurile de femeie și bărbat s-au construit în secole. Și femeii și bărbatului le-au fost alocate sarcini specifice și, indubitabil, o putere inegală în cadrul societății și în interiorul familiei, deopotrivă. Fie că acceptăm sau nu că aceste roluri de gen sunt sau nu doar un construct, nu putem să ocolim presiunea socială exercitată în toți aceși ani ca ele să fie păstrate.
Psihanalista franceză Elisabeth Roudinesco identifică trei mari perioade în evoluția familiei. O primă perioadă ar fi aceea a familiei tradiționale, al cărei principal scop era transmiterea patrimoniului, o a doua etapă a familiei moderne, de la sfârșitul secolului XVIII până la mijlocul secolului XX, în care își face din ce în mai mult loc dragostea romantică, dar apare și o diviziune a muncii între soți și, începând din 1960, familia contemporană sau postmodernă care unește, pentru o perioadă relativă, doi indivizi care își doresc relații intime și caută satisfacție sexuală.
Pe umerii familiei stă acum o greutate mult mai mare. Nu este doar celula de bază a societății, ci și locul în care ne proiectăm fanteziile romantice. Structura menită să ne asigure respect și libertate, dar și intimitate. Iar reminiscențele secolelor de patriarhat pun o presiune suplimentară, adeseori inconștientă.
Libertatea, romantisul și nevoia de relaționare
Este greu să acomodăm toate aceste nevoi într-o structură socială care aparține unei alte lumi. Totuși, de ce avem în continuare nevoie de căsătorie, dincolo de necesitatea ei ca structură socială? O urâm și ne-o dorim, deopotrivă. Ne-am dori ca ea să fie ceea ce, probabil, ne-a lipsit. Ne-am dori să fie despre flexibilitate, toleranță, acceptare, dar și despre independență, liberatate, afirmare de sine. Toate aceste cuvinte care vorbesc despre nevoia intrinsecă de relaționare, dar și de autonomie. De fapt, nu ne putem dispensa de relații. Și ne aștepăm ca, pe lângă drepturile și obligațiile aferente, pe lângă cutume sau statut, căsătoria să ne satisfacă această nevoie intimă de relaționare, fără să ne ia nimic la schimb. Ne așteptăm să fim alături de cineva care ne acceptă și să trăim, cât mai cu putință, în armonie. Adică să avem parte de o ordine, să ne simțim securizați.
Cei mai cinici dintre noi, ar spune că, în final, ne-am dobândit dreptul de a fi singuri sau de a nu ne mai conforma structurilor sociale. Dar poate, oare, această libertate, să învingă nevoia noastră de relaționare? Faptul că oamenii se căsătoresc în continuare sau caută forme de asociere asemănătoare cu căsătoria mă face să cred că, chiar și cei mai înversunați oponenți ai ei cedează iluziei apropierii. Suntem cuprinși, mai devreme sau mai târziu un viață, fie de un val al romantismului, fie de o nevoie de siguranță, fie de un instinct biologic de procreere căruia îi dăm o formă legală. Sau, cum spune Pascal Bruckner în „Paradoxul Iubirii”, „simpla libertate nu ne e suficientă. Suntem liberi, cel puțin în democrție, să iubim pe cine vrem, să ne alegem sexualitatea, dar vine un moment în care trebuie să ne luăm riscul celuilalt, care ne va da peste cap așteptările și ne va elibera de tristul tête-à-tête cu noi înșine. Independența nu este ultimul cuvânt al omului, iată ce ne spune iubirea, care are o credința oarbă în celălalt”. Dar, cel mai adesea, investim căsătoria cu niște puteri magice. Aplicăm o rețetă veche, la ceva nou, diferit. Ingredientele nu mai sunt aceleași. Vedem că rețeta veche nu mai funcționează. Și, hai să o zicem pe șleau, am mânca și niște zacuscă din când în când, să ne amintim gustul copilăriei, dar parcă nu am vrea să fie mâncarea noastră de bază, zi de zi. „La drept vorbind, certitudinea lui cu privire la căsătorie nu are în spate nici un gând serios. Rabith n-a citit nicio carte despre această instituție, în ultimul deceniu n-a petrecut mai mult de zece minute cu un bebeluș, n-a luat la întrebări cu cinism niciun cuplu căsătorit și cu atât mai puțin a discutat în profunzime cu un cuplu divorțat, și n-ar ști să arate motivele pentru care eșuează majoritatea căsniciilor, în afară de lipsa de imaginație sau de prostia generală a celor implicați”, spune Alain de Botton în „Ce se întâmplă în iubire”.
Alegem, deci, căsătoria, sperând să ne satisfacă simplu această nevoie de a aparține și de a fi iubiți. Alegem căsătoria, deși știm că ea nu mai funcționează. Stau mărturie rata divorțurilor, depresiile, alcoolismul, violența domestică – semne ale unei relaționări proaste, ale unei lipse de dragoste profunde, ale unor traume perpetuate.
Mi-e greu să cred că alegem nefericirea, a noastră sau a altuia. Mi-e greu să cred că ne luptăm pentru nefericire. Prefer să cred, de fapt, că nu prea mai știm ce e căsătoria și ne vine greu să îi dăm o formă. Avem loialități, ne e frică de schimbare. Nu mai știm cine suntem. Preferăm să învinovățim și să judecăm decât să înțelegem. Avem regrete și dureri, ne vine greu să le simțim. Credem că e ușor și rațional să te lepezi de trecut sau simplu să îl urmezi întocmai. Un singur lucru nu facem. Nu ne așezăm la masa tăcerii. Nu ne uităm în curtea noastră. Nu ne plângem pierderile. Nu facem loc, cu adevărat, noului.
Avem nevoie, cum spunea Alain de Botton, de „povești mai bine alcătuite – povești care nu insită atât de mult asupra începutului, care nu promit înțelegere deplină, care se străduiesc să ne normalizeze supărările și să ne arate o cărare tristă și, cu toate acestea, plină de speranță, pe care s-o parcurgem ca să vedem ce se întâmplă în iubire”. Și mai avem nevoie să facem curat în curtea proprie, să ne plivim bruienile, să iertăm ce putem ierta, să acceptăm ce putem accepta, să schimbăm ce putem schimba. Familia este cea mai mare durere și cea mai mare vindecare.
Notă editorială: Sunt psihoterapeut sistemic de familie și cuplu, ceea ce mă determină să privesc familia mai degrabă dintr-o perspectivă relațională. Sunt interesată în mod deosebit de psihoterapia transgenerațională și de metoda de terapie sistemică a psihiatrului Murray Bowen. Sunt pasionată de psihanaliză. În iunie, am susținut o disertație pe tema „Familia în filmul românesc contemporan” în cadrul „Centrului de excelență în Studiul Imaginii”, ceea ce m-a făcut să adaug, la perspectiva psihoterapeutică, și o perspectivă cultural-antropologică asupra familiei.
