Există o rețetă de a crește copii fericiți? Putem face ceva ca ei să fie niște oameni mai împliniți? E suficient să-i iubim și ei vor înțelege asta? Sau dragostea ar trebui materializată în niște acțiuni concrete? Ne ajută să fim perfecționiști în rolul de părinți? Sau ne-ar fi mai ușor dacă am învăța să fim mai toleranți?
În „The Danish Way of Parenting”, Jessica Joelle Alexander și Iben Dissing Sandahl ne pun față în față cu un studiu antropologic al fericirii. Căsătorită cu un danez, Jessica, de origine americancă, este expusă la un alt mod de a privi creșterea copiilor, dar și lumea și viața. Pentru că, oricât de multe tehnici ai aplica în creșterea copiilor, vestea proastă este că un singur lucru contează cu adevărat – schimbările pe care le faci la propria persoană și la propriul mod în care vezi lucrurile. Dar există și o veste bună. Un copil este cea mai bună oglindă a părinților și cea mai mare oportunitate de schimbare. Așa că depinde doar din ce direcție vrei să privești lucrurile.
Și uite așa ajungem la unul dintre cele mai importante principii care explică de ce danezii sunt cei mai fericiți oameni din lume: reframing. În terapie se numește recadrare, iar terapeuții o aplică de multe ori în timpul ședințelor pentru a-l ajuta pe client să vadă și alte perspective. O putem numi și partea plină a paharului. Ceea ce contează, însă, este că danezii o fac tot timpul și își învață și copiii să facă asta. Face parte din educație. Pare un lucru mic dar, de fapt, devine foarte important când te gândești cât de mult ne penalizăm și îi penalizăm și pe alții pentru o greșeală. Dacă, atunci când greșim, ne spunem că suntem idioți, răi, proști sau că am eșuat, acest lucru ne afectează stima de sine și mai ales pe cea a copiilor noștri, care vor învăța de la noi acest mod de raportare la ei înșiși. Vor învăța că este grav să greșești. Că e o tragedie dacă nu faci ceva perfect. În schimb, danezii preferă să ia lucrurile mai simplu, să pună acțiunile într-un context, să spună: „ei bine, nu sunt atât de bun la asta” sau „nu este chiar punctul meu forte”. Un mod de exprimare sau o credință bună? Aș zice că e, mai degrabă, un realism sănătos, pentru că -nu-i așa? – nici nu trebuie, nici nu e așa important să le facem bine pe toate sau tot timpul. Nu degeaba danezii, în locul copilăriei ideale, a poveștilor doar cu final fericit și a emoțiilor doar pozitive, își învăță copiii că viața implică un spectru larg de lucruri și emoții, și pozitive și negative. Nu se sperie de basmele cu bau-bau, ci li se pare important să le spună copiilor că nu toate lucrurile sunt roz. Nu se sperie nici de emoțiile negative ale copiilor și îi încurajează să și le exprime. Nu e oare normal să simțim și furie, indivie, rușine sau ură? Și nu e important să vorbim despre ele, dacă vrem să adaugăm onestitatea și autenticitatea la principii de viață?
Danezii îi învață pe copiii empatia, fiind ei înșiși empatici, mai ales la adresa altor copiii, subliniind tot timpul părțile bune și explicându-le mereu motivul petru care alții ar putea avea comportamente inadecvate. În locul etichetelor de genul „copil rău”, „copil needucat”, „copil obraznic”, ei folosesc descrierea comportamentului și contextul care ar fi putut genera acel comportament: „posibil să fi fost obosit”, „poate are un motiv pentru care e furios, care crezi că e acela?”.
Iar în ceea ce privește regulile, danezilor nu le este familiară fraza „dacă mai faci odată asta, atunci…”. „The danish way” implică „no ultimatums”. Fără lupte de putere, fără reguli nediscutate sau neexplicate. Ei nu susțin o educație fără reguli, cum poate am fi tentați să credem, ci mai degrabă adaptarea regulilor nevoilor copilului, implicarea copilului în stabilirea regulilor (atunci când se poate) și practicarea principiului cel mai dificil: calmul și autocontrolul propriu. Pentru că doar propriul exemplu va fi, pe termen lung, un ghid bun pentru copil. Mi-a atras atenția faptul că, pentru copiii cu ADHD, de exemplu, în școlile din Danemarca se pun la dispoziție mingi pe care să stea pentru a se putea concentra mai ușor. Adică respectă nevoile diferite și se adaptează lor.
Aud deseori că părinții din alte țări sunt foarte relaxați. Despre danezi se spune chiar că ar fi printre cei mai relaxați. Întrebarea este: de ce? Nu își doresc ei, oare, la fel de mult să aibă copii care reușesc în viață? Care să fie performanți? Probabil că da, își doresc la fel de mult, ba chiar mai mult, copii relaxați și fericiți, care să se trasforme în adulți sănătoși și echilibrați. Și au descoperit că cel mai bun mod pentru a-i educa este jocul. Cum spunea Lucian Blaga: „Copilul râde: Înțelepciunea și iubirea mea e jocul”. Jocul înseamnă explorare, testare. A vedea cu proprii ochi. A simți cu propriile mâini. Și, mai mult decât atât, a deține controlul. Lăsând un copil să învețe prin joc îl lași să descopere singur. De aceea, părinții danezi intervin cât mai puțin în jocul copiilor, inclusiv în conflictele dintre ei. Și îi încurajează să se joace cât mai mult.
Știi sentimentul ală de confort care vine din cacaoa cu lapte pe care obișnuiai să o bei în copilărie? Sau mirosul de plăcinte? Danezii încurajează ritualurile în familie și le numesc hygge. Doar se bucură unul de prezența celuilalt, într-un mediu confortabil, securizant. În Danemarca s-a mențint un spirit de comunitate, care îi ajută pe oameni să facă față mai ușor perioadelor dificile. Când o femeie naște, printre primele lucruri pe care le face moașa este să o pună în contact cu alte mame din zonă. Tocmai pentru că suportul unui grup este de mare ajutor în perioadele de stres. Trăind într-o astfel de familie, copiii învață să se bazeze pe ceilalți și să apeleze la ceilalți.
Pe scurt: Play, Authenticity, Reframing, Empathy, No ultimatums, Togetherness and Hygge. Nu e o rețetă, dar poate fi o sursă de inspirație.
