Primii trei ani de viață sunt cei mai importanți în formarea copiilor. Există nenumărate studii care arată că experiențele din acești primi trei ani influențează întreaga viață. Atunci se formează legăturile neuronale ale copilului, care depind nu doar de bagajul genetic, cât și de mediu. Atunci se stabilește atașamentul primar al copilului. Și tot atunci se pune și baza sănătății lui.
Asta nu înseamnă că ceea ce se întâmplă mai departe nu contează, ci doar că alocarea de resurse suplimentare în primii trei ani ar avea un impact semnificativ atât la nivel individual, cât și la nivel de socitetate, pe termen lung. Munca de prevenție costă mai puțin decât repararea și este mai eficientă. Repararea poate fi posibilă sau nu, dar prevenția dă un start pozitiv de care cu siguranță ar beneficia.
În SUA, unde pragmatismul este literă de lege, s-au făcut studii care arată cât de important este să intervii în primii ani de viață ai copilului în mediile defavorizate și cum aceste intervenții au impact pozitiv asupra societății per ansamblu. La fiecare dolar investit, economisești între 4 și 9 dolari în viitor. Cum? Prin faptul că societatea va avea parte de indivizi mai capabili intelectual, pentru că intelectul se dezvoltă mai ales în medii propice explorării, adică sigure. Prin faptul că rata criminalității va fi redusă, pentru că mulți dintre cei care ajung să comită fapte ilegale au avut parte de o copilărie cu mulți factori de risc. Mai multe cifre cheie despre importanța primilor ani de viață au fost publicate de Center on the Developing Child: Five Numbers to Remember About Early Childhood Development, aici.
Însă nu doar extremele sunt importante. Chiar și pentru cei care au crescut într-un mediu fără factori de risc majori, dar cu un spectru totuși considerabil de adversități, soluția pentru a obține o viață de adult mai împlinită este tot întoarcerea la copilărie. Faptul că ei dezvoltă, în anumite momente, răspunsuri inadecvate și nesănătoase la ceea ce li se întâmplă, are la bază, cel mai adesea, un model de relație nesănătos. În terapie, rolul terapeutului este să recreeze acea relație securizantă de care nu au avut parte în copilăria mică, cum bine au punctat și psihoterapeutele Deborah Harris și Mary Claire Heffron în cadrul evenimentului „Traumă și Reziliență în Copilăria Timpurie”.
De altfel, studiile arată că cel mai mare impact în rezolvarea problemei îl are relația terapeuticâ. Psihoterapeutul și scriitorul american Irvin Yalom confirmă prin practica sa acest lucru. Indiferent de metoda de terapie, o relație de încredere, securizată, în care clientul se simte liber să își exprime cele mai adânci frici, având încredere că va găsi în interlocutorul său înțelegere și acceptare, este de fapt cheia vindecării. Această relație este, de fapt, nevoia primară a copilului la începutul vieții sale.
Pentru că, în timp ce un start bun ușurează mai târziu efortul, un start mai dificil presupune mult mai multe resurse mai târziu.
