Într-o societate în care educația și, mai ales, educația de acasă ocupă prea puțin loc pe agenda publică, nu e de mirare că instrumentele de rezolvare a conflictelor și neputințelor sunt ura, agresivitatea, ironia și persiflarea sau, în cel mai bun caz, evitarea. Uităm, însă, că societatea nu poate fi decât suma indivizilor ei.
Avem așteptări ca cei din jurul nostru să se comporte diferit. Îi investim cu puterea și rigiditatea rolului lor și uităm că, de cele mai multe ori, ei sunt doar oameni. De la prieten, vecin, coleg, funcțioanarul de la ghișeu, la magistrat, medic sau președinte, cu toții au o istorie personală care le influențează atiudinea, alegerile, comportamentul. Omul și poziția sa nu pot fi disociate și singura modalitate de a face lumea în care trăim altfel este ca fiecare să lucreze cu el însuși și să facă din familia și cercul lui retrâns de prieteni un mediu propice pentru acceptare, înțelegere, moralitate…
Modul în care relaționăm în momentele cheie ține prea puțin de bagajul informațional, cât mai degrabă de ceea ce am învățat în propriile familii. Când decidem ce e bine și ce e rău, ce este acceptabil și ce nu, reflectăm ce am învățat în copilărie. Iar copiii nu învață prin vorbe, ci prin imitație, prin ceea ce observă. Cum a reacționat un mebru al familiei când a fost nedreptățit? Cum se comportau părinții mei cu alți oameni? Cum erau discutate problemele la noi în casă? Care era atitudinea familiei mele față de ce se întâmplă în jur? Metoda de a gestiona o situație dificilă era ignorarea ei, fuga, critica, pedeapsa sau acceptarea, compasiunea, înțelegerea? Când cineva greșea, își asuma sau se ascundea? Când cineva era de altă părere, era ascultat? Ne înfurie părerile diferite? Le discutăm sau fugim de ele? Care este toleranța noastră la diferențe? Care sunt poveștile dominante din familia mea? Dar secretele? Ce destin mi-a fost atribuit în familie? Răspunsul la aceste întrebări ne dă câteva indicii despre motivul mai puțin conștient pentru care facem alegerile pe care le facem. Iar libertatea de a fi și eliberarea de presiunea trecutului înseamnă, în primul rând, renunțarea la „așa sunt eu” și înlocuirea lui cu „așa am fost învățat”. Abia aici este începutul de la „aș putea să fac diferit”.
Nu degeaba se spune că, pentru ca societatea în care trăim să se transforme, trebuie să așteptăm să treacă câteva generații. Și nu întâmplător zicea Einstein că e mai ușor să dezintegrezi un atom, decât să schimbi o prejudecată. Pentru că, atunci când vrei să schimbi un sistem de gândire, nu e suficient un moment de sclipire, ci sunt necesari ani de efort conștient.
Văd în jur, adesea, multe ironii nejustificate la adresa cel interesați de noi metode de educație sau dornici să facă altfel lucrurile. Cuvântul „parenting” ironizat, mersul la psiholog, dezvoltarea personală sau meditația luate în derizoriu, contrazicerea ridicată la rang de artă, dezbaterea cinstită și cu argumente rămasă idealiștilor. Agresivitatea considerată semn de putere. Evitarea luată drept semn de inteligență. Când dor prea tare propriile nesiguranțe, cautăm multe certitudini în exterior. Când nu putem accepta că deciziile noastre sunt mai mult ceea ce suntem decât corecte și incorecte, cautăm mereu să fim validați și îi judecăm pe alții pentru alegerile lor. Când ne e greu să ne acceptăm greșelile, găsim vinovați. Când nu ne iubim, suntem critici cu ceilalți.
Ne dorim să trăim într-o altfel de lume. Deschisă la dialog. Care să accepte diferențele. Prietenoasă. Implicată. Cinstită… Dar noi suntem așa?
