Cu ce diferă terapia de familie de alte tipuri de terapii? Se adresează ea doar familiilor? Este scopul ei menținerea familiei intactă, așa cum am fi înclinați să credem, la prima vedere?
Terapia sistemică, spre deosebire de alte forme de terapie, vede individul ca parte din sistemul său familial, de care este influențat și pe care îl influențează la rândul său. Modul în care stabilim relațiile din prezent este influențat de cum am învățat să ne raportăm la lume în prima oglindă din viața noastră, familia de origine. Și poate, plecând cât mai departe de casă, cât mai devreme, credem că nu mai suntem influențați de acest lucru. La o privire mai atentă, însă, vom observa că aplicăm cu strictețe ceea ce „am învățat”, cu cât fugim mai mult de ceea ce am trăit.
Terapia de familie nu se suprapune peste curentul individualist și definește omul nu doar prin el însuși, ci mai ales prin relațiile sale. Sau, cum spunea Murray Bowen, oscilând între cele două nevoi primare – independență și dependență. Cred, de altfel, că evoluăm cu adevărat prin relații și prin modul în care ne raportăm la ele, păstrându-ne individualitatea. Deși anumite abordări din terapia de familie recomandă participarea mai multor membrii pentru creșterea eficienței terapiei, ea se poate desfășoara și individual. Conectându-ne la noi înșine și conexiunile cu ceilalți vor fi mai bune, cum spunea Virginia Satir.
Terapia de familie nu este nici despre a ține cu forța familii împreună. Nu este anti divorț, nici pro divorț. Scopul este rezolvarea problemei într-un mod funcțional. Iar, uneori, funcțională și sănătoasă poate fi separarea. Nu separarea fizică este însă cea mai dureroasă, ci separarea emoțională, fără de care, chiar și despărțit formal, individul poate întâmpina probleme în refacerea propriei vieți și poate rămâne prins în meandrele trecutului.
Terapia de familie este despre acceptare. Acceptare a ceea ce ai trăit și a ceea ce ești, pentru a putea să devii liber să fii ceea ce îți dorești.
