Vă amintiți povestea cu sarea în bucate? Când fata cea mică a împăratului a stârnit stupoarea tuturor pentru că declarația sa de dragoste a fost nu doar cea mai puțin savuroasă dintre toate, ci și cea mai apreciată de împărat? Cam asa e și cu bunătatea sau dragostea față de aproape. Degeaba dai munți de miere, dacă omul are nevoie de un vârf de sare. Sarea e nevoia, mierea e dorința. Iar când nevoile nu sunt îndeplinite, ele se transformă în multe dorințe false. Împăratul știa ce are nevoie, iar fata cea mică știa că a răspunde la nevoie este de fapt adevărata dragoste.
De multe ori, ne considerăm buni pentru că îi oferim celuilalt ceva ce nouă ni se pare valoros și important. Dar acest lucru poate fi doar o manifestare a propriului ego, o declarație despre tine, nu o conectare la nevoile celuilalt. Și ajungem să spunem – „ți-am dat munți de miere și tu nu ai apreciat”.
În relațiile de cuplu, cum spunea Gary Chapman în „Cele cinci limbaje ale iubirii”, e greu să păstrezi conectarea și intimitatea dacă nu vorbești limbajul celuilalt. E cert că suntem diferiţi în modul în care iubim. Dar nu cumva despre asta e iubirea? Despre a-l vedea pe celălalt și nevoile lui? La fel și bunătatea. Definită ca iubire de aproape, ea nu poate exista decât atunci când nu mai este despre noi. Și nu ni se pare corect, tot ca în poveste, că un praf de sare ar putea să însemne iubirea nemărginită. Un copil nu îl crești cu munți de jucării. Ci cu timpul tău. Cu un prieten nu trebuie să vorbești zilnic. Însă trebuie să fii acolo când are nevoie. O noră nu ți-o aproprii pentru că dai mult, ci pentru că stai la distanță. Iar iubirea care rezistă e cel mai puțin despre borcane de miere, ci despre praful de sare pe care ne vine greu să îl dăm.
Bunătatea izvorăște din dragoste, iar dragostea nu poate exista fără celălalt. Altfel, bunătatea va deveni demonul tău.
