De ce unii oameni depășesc dificultățile mai ușor? Cum fac de se ridică de fiecare dată în picioare și o iau de la capăt, deși au trecut prin nenumărate greutăți? În schimb, alții, par doborâți de primul eșec. Unii transformă trauma într-un sens mai profund al propriei vieți, alții au toată existența umbrită de un eveniment nefericit. Uneori, poate să fie doar o aparență. Alteori, este vorba de reziliență.
Reziliența, acest cuvânt magic care ne poate da, nouă oamenilor, această forță nebănuită, nu este atât de abstractă precum pare și își găsește multe rădăcini în primii ani de viață. Reziliența este corelată cu temperamentul, cu o predispoziție genetică, dar și cu experiențele pozitive, mai ales cele în relație cu persoanele apropiate din copilărie. Iar una dintre cele mai importante chei ale rezilienței este atașamentul securizat.
Copilul are nevoie, în primii ani de viață, de o figură de atașament de încredere, cu care să își construiască această relație securizantă. O persoană care să fie acolo când el are nevoie. Pe lângă o stimă de sine crescută care îl face să se simtă valoros, acest atașament securizant aduce și o încredere în ceilalți care, în momentele de cumpănă, este deosebit de importantă pentru depășirea dificultăților. Modelul internalizat de funcționare a lumii îi va spune adultului cu atașament securizant că există oameni de încredere care îl pot ajuta, care nu îl lasă la greu, care găsesc soluții, așa cum a avut parte și în prima copilărie.
Cei care au prieteni și apelează la ei atunci când traversează perioade dificile sunt mai rezilienți, au șanse mai multe să își revină după un eveniment dificil. Crearea unei relații de încredere sau a unei rețele de suport este extrem de utilă, oamenii au nevoie să simtă că nu sunt singuri și să își redobândească încrederea care le-a fost zdruncinată, într-un fel sau altul. De aceea, când lucrurile din jur par să nu mai funcționeze, terapia și, mai ales, construirea unei relații securizante cu terapeutul, poate reactiva încrederea și speranța.
Un efect pozitiv îl are și rezistența la frustrare și dobândirea obișnuinței cu efortul. Celebru pediatru T. Berry Brazelton le recomandă părinților să lase încă din primele luni bebelușii să se confrunte cu frustrarea, aceasta fiind modalitatea prin care ei vor învăța efortul (este vorba despre frustrarea generată de achiziții, nu de neîndeplinirea nevoilor fiziologice și psihologice de bază). Edificator în acest sens este și conoscutul test Marshmellow, care corelează capacitatea de a rezista tentației a copiilor între patru și șase ani cu succesul de mai târziu. De aceea, copii au nevoie să învețe că unele lucruri necesită răbdare și efort.
Creșterea într-un mediu în care ne sunt validate sentimentele contribuie la o stimă de sine crescută, dar și la o inteligență emoțională care ne permite mai târziu în viață, când ne confruntăm cu sentimente de ură, furie, dispearare și să ne simțim în regulă, „normali”. La această listă se poate adăga capacitatea de auto-reflecție, meditația, educația pe care o avem… și nu numai. Însă, poate mai important decât orice, când vorbim de reziliență, este găsirea unui sens a ceea ce ni se întâmplă.
Sensul pe care îl dăm unui eveniment, mai ales atunci când vorbim e traumă, are un rol esențial în vindecare. Nu întâmplător, oamenii care au credință pot accepta mai ușor greutățile, întrucât le conferă acestora o valoare mistică. Însă, orice conotație vor primi aceste întâmplări, faptul că le putem integra în viața noastră, în evoluția noastră personală, este un mare pas înainte, este forța care ne conduce să continuăm să greșim, să experimentă, să fim rezilienți… să trăim.
