În ultima vreme se discută tot mai mult despre tipurile de atașament și despre cum acestea ne influențează mai târziu. Mulți dintre părinți încep să înțeleagă aparentul paradox – dependența bebelușilor este naturală și nu trebuie corijată, satisfacerea ei la timpul potrivit asigură un tip de atașament sigur și independența în viața de adult. Practic, ,,comportamentul de atașament este cel mai ușor de observat la vârste foarte mici, el poate fi observat pe parcursul întregului ciclu al vieții, în special în situațiile de urgență” (John Bowlby, O bază de siguranță, Editura Trei, 2011, p 61).
De cealaltă parte, în taxi, la supermarket sau chiar la medic, primim avertismente serioase că bebelușul ne manipulează și ar trebui să nu îi satisfacem nevoile atunci când plânge, pentru a-l educa. Chiar și în spital, abia după ce născusem, am fost criticată că îmi țin prea mult bebelușul în brațe. Confuzia pe care o văd aici este cea între instinctul de supraviețuire al bebelușului și intența de manipulare care implică un plan, o strategie. Or, în primii noștri ani de viață, nu putem vorbi de așa ceva. Faptul că mama nu răspunde nevoilor bebelușului, din frica de a nu-l răsfăța, duce la un tip de atașament evitant sau anxios și la adulți nesiguri. Desigur, lucrurile nu pot fi tranșate atât de ușor și nu există un singur factor care să-i asigure bebelușului o bază sigură de atașament.
John Bowlby, în ,,O bază de siguranță” explică, practic, cum se formează tipul de atașament, încă din primele zile de viață, primul an din viața copilului fiind cel mai important în acest sens. ”Tiparele generale privind dezvoltarea personalității și interacțiunea mamă-copil observabile la vârsta de 12 luni sunt suficient de asemănătoare cu ceea ce se poate observa în dezvoltarea personalității și interacțiunea părinte-copil la vârste mai mari, astfel încât putem ajunge la concluzia că una o precede pe cealaltă” (p 91).
La acest lucru contribuie nivelul de sensibilitate al mamei față de nevoile bebelușilor, cât de atentă este și cât de repede răspunde la nevoile lor, adică cât de rapid se racordează la ritmurile naturale ale bebelușului ei, susținerea emoțională pe care mama o primește, precum și experiența părinților din copilărie. ,,Bebelușii ale căror mame au răspuns într-un mod sensibil la semnalele lor pe parcursul primului an de viață nu numai că plâng mai puțin pe parcursul celei de-a doua jumătăți a acelui an, în comparație cu bebelușii mamelor mai puțin responsive, ci sunt totodată mai dispuși să accepte dorințele părinților lor” (p 36).
Tiparul de atașament al părinților influențează atașamentul copilului, ei proiectand deseori asupra copilului nevoile lor emoționale. De exemplu, într-o relație simbiotică se poate întâmpla ca mama să fi crescut ”atașată anxios, iar acum încearcă să facă din propriul copil figura ei de atașament. Cu toate că adesea se crede că acel copil este prea răsfățat, el este de fapt împovărat cu obligația de a-și îngriji mama” (p67).
”Copii de 6 ani identificați ca prezentând un tipar de atașament caracterizat de anxietate și evitare au tendința de a ține părintele, într-un mod tăcut, la distanță. Ei îl salută într-un mod formal și concis; subiectele conversațiilor dintre ei rămân impersonale. Copilul își ocupă timpul jucându-se sau cu o altă activitate și ignoră propunerile părintelui, sau chiar le desconsideră. La copii care la vârsta de 12 luni păreau dezorganizați și/sau dezorientați, cinci ani mai târziu se obsevă faptul că prezintă o tendință evidentă de a-și controla sau de a-și domina părintele. Una dintre formele prin care se manifestă această tendință este de a trata părintele prin umilire și/sau respingere; o altă manifestare a acestor copii este de a fi grijulii și protectori. Acestea sunt exemple clare a ceea ce clinicienii au numit inversare, sau răsturnare, a rolurilor din relația copil-părinte” (p 205).
Tiparele de atașament sunt astfel niște ecuații ale căror rezultat nu poate fi determinat într-un mod simplu și concis, cert este că primii ani de viață sunt definitorii în acest sens, la fel ca și propriile problemele nerezolvate.
