Dialoguri Psihoterapie

Terapie sau coaching? Vindecare sau succes? Mit sau adevăr?

Pentru că se vorbește în ultima vreme deseori de coaching și terapie, poate mulți se întreabă ce ar trebui să aleagă și care este diferența dintre cele două. Deși ele nu se exclud, pot fi momente în viață în care, în funcție de problemă, obiective și resurse, ești pus în situația de a alege. Este adevărat că terapia este pentru cei cu probleme grave și coaching-ul pentru cei cu probleme mai mici? Menirea terapiei este tot timpul să te facă să te uiți la trecut, iar a coaching-ul să facă să te facă să ai succes?

Mi-a plăcut mult diferențierea pe care a făcut-o Diana Vasile (psihoterapeut și președinte al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei) între cele două, în cadrul unui curs de formare: „coaching-ul înseamnă să antrenezi un mușchi sănătos, în timp ce terapia înseamnă să lucrezi cu mușchiul rănit”. Asta nu înseamnă cu coaching-ul nu intră deloc în problemă, căci uneori ea s-ar putea să fie foarte evidentă, dar se concentrează mai ales pe resurse și obiective. Pe a scoate ce e mai bun din fiecare om. În același timp, și terapia se va ocupa de activarea resurselor pentru a-ți atinge obiectivele, dar are și rolul de a îndrepta atenția asupra problemelor și a te ajuta să rezolvi o parte din părțile nesănătoase (a se citi nevindecate) pe care le porți cu tine.

Vei auzi deseori de coaching în sfera profesională și cred că e firesc să fie așa. Pentru că rolul unui coach este să te antreneze, să te susțină să îți dezvolți anumite abilități necesare pentru un parcurs profesional. Mulți coach sunt foști manageri, profesioniști care au excelat într-un anumit domeniu de actrivitate și care acum pot să îi ajute și pe alții să exceleze. Un coach te poate susține să înțelegi mai bine în ce punct al carierei te afli, ce poți face să te dezvolți, ce limite și minusuri ai, te poate ajuta să îți clarifici ce îți dorești, cum poți să parcurgi o schimbare și pașii pe care îi poți urma. Vei lucra cel mai adesea cu toate acele abilități pe care ți le-ai dezvoltat deja, până la un anumit punct, și vei învăța să ți le utilizezi eficient pe mai departe.

Mărturisesc că nu sunt o pasionată de tenis, dar mi-a plăcut mult povestea relației dintre Simona Halep și antrenorul Cahill, citită într-un material amplu publicat de Decât o Revistă. Cahill o însoțea pe Simona în procesul de a-și atinge obiectivul de a câștia primul titlu de Grand Slam. Simonei i se activa însă, la fiecare greșeală, autocriticul personal puternic – „Sunt atât de praf”, „Mereu complic lucrurile”. E clar că perfecțiunea a ajutat-o pe Simona. A ajutat-o până la un anumit punct. De la un punct încolo s-a întors împoriva ei. Era un mușchi bun, care a fost antrenat foarte bine. Dar probabil mai erau și alți mușchi pe care Simona trebuia să și-i antreneze și care nu erau dintre „mușchii ei buni”, cum ar fi mușchiul iertării, mușchiul iubirii de sine, pe care să îl folosești chiar și atunci când nu îți ies lucrurile așa cum ți le dorești.

Citatul următor, în care reporterii surprind atitudinea Simonei față de eșec, este elocvent – „Fanii au învățat să se teamă de ce urmează când văd semnele frustrării la Simona: serviciu rapid după o greșeală, cu mingea bătută doar de vreo două ori; dat din cap dintr-o parte în alta; arătătorul împungând tâmpla după o decizie neinspirată; racheta izbită de pământ; strigăte la adresa ei înseși sau a echipei sale. Toate mocnesc înăuntrul ei, iar când ies la suprafață, o fac să se precipite. Uneori îi trezesc dorința de răzbunare. De cele mai multe ori însă, îi consumă energia și inspirația și o fac să piardă”.

Cahill a fost un coach excelent pentru Simona, dar nu putea să câștige luptele ei interne. Probabil că și Simona, în momentele ei de luciditate, era conștientă de presiunea mult prea puternică pe care o punea asupra ei, dar asta nu era un motiv suficient pentru a o face să reacționeze diferit. Motivul pentru care Simona era atât de dură cu ea însăși necesita, probabil, un proces mai laborios de analiză personală care se pare că s-a desfășurat cu psihologul Alexi Castorri.

Lucrurile devin un pic mai neclare când vorbim de coach în sfera personală și, aici, pare că lucrurile se intersectează și mai mult cu psihoterapia. Deși, în mare, se urmărește același proces al atingerii de obiective, diferența majoră față de terapie o face timpul, durata și, aș zice eu, tipul pregătirii. Asta nu înseamnă că terapeuții nu pot lucra pe obiective pe termen scurt și nu pot activa o parte din resursele persoanei pentru a-și atinge obiectivele sau că toți coachii sunt orientați exclusiv asupra viitorului. Mai ales terapeuți care lucrează cognitiv-comportamental sunt foarte concentrați asupra atingerii obiectivului, iar durata terapiei e un aspect important. Ce este important de reținut este că, inevitabil, un terapeut va avea un ochi orietat către trecut. Terapeuții nu se întorc însă în trecut de dragul trecutului, nu țin cu orice preț să îi pună pe clienți să se uite la lucrurile durerose din copilărie, nici nu vor să inventeze traume acolo unde nu sunt. Ce fac ei este să lucreze cu motivul pentru care se ajunge într-o anumită situație, cu motivul pentru care se repetă anumite pattern-uri, cu motivul pentru care pe un anumit client nu îl mulțumește niciun job sau caută mereu altceva, nu reușește să își activeze resursele, se simte mereu o victimă în raport cu alții sau alege să se extenueze și ajunge la burn out, cu motivul pentru care se implică în relații nesănătoase, cu motivul pentru care îi vine greu să își proceseze emoțiile și să se conecteze la ceilalți, cu ceea ce stă la baza reactivității sale emoționale. Iar terapeutul nu lucrează doar cu procesele conștiente, ci și cu cele inconștiente.

Deseori vei vedea coaching-ul asociat cu termeni precum obiective, succes, iar terapia asociată cu afecțiune, boală, problemă. Asta face ca, în anumite situații, unii clienți să prefere coaching-ul pentru că în felul acestea se consideră „într-o situație mai puțin gravă”. Iar la terapeut ajung atunci când situația este „cu adevărat gravă”. Să nu uităm însă că și terapia are rolul de a ne face tot mai sănătoși și mai mulțumiți cu propriile vieți. Deși într-adevăr cei care aleg să meargă la terapie se confruntă deseori cu stări grave sau au traume mai severe, nu înseamnă că doar ei pot beneficia de procesul terapeutic. În terapie lucrezi cu gândurile, emoțiile și relațiile tale pentru a dobândi mai multe perspective, pentru a te flexibiliza, pentru o calitate a vieții mai bună.

Un alt lucru de care trebuie să țineți cont, atunci când alegeți un specialist, este ce înseamnă să devii coach versus terapeut. Un terapeut are nevoie de câțiva ani de zile pentru a se forma, perioadă în care inevitabil va parcurge și niște schimbări pe plan personal – în majoritatea formărilor este obligat să parcurgă destul de multe ore de dezvoltare și analiză personală. În ceea ce privește coaching-ul, acreditarea se poate obține în câteva luni. Oricât de multe tehnici am învăța și oricât de intens am lucra, orice schimbare sau vindecare are nevoie de timp. În plus, coaching-ul nu este (în acest moment) o profesie reglementată, spre deosebire de psihoterapie. Este adevărat că reglementările nu îți dau garanția succesului sau a eficienței, reprezintă însă o modalitate de selecție, prin care cel mai adesea trec cei cu adevărat motivați să facă un anumit lucru, dincolo de benificiile adiacente.

Un anternor bun poate să te ghideze extrem de bine și de eficient pentru a-ți atinge anumite obiective, personale sau profesionale. Nu e rolul lui să îți chestioneze obiectivele dincolo de procesele raționale și asumate, ci să îți dea și să te facă conștient de instrumentele de care ai nevoie. Să îți arate drumul. Coachingul nu vindecă rănile. Te poate ajuta însă să funcționezi cu ele, într-o proporție mai mare sau mai mică, în funcție de trecutul tău și problemele pe care le ai. Dar rănile rămân, așteptând să fie vindecate atunci când ești dispus să faci asta.

În funcție de problemă și obiective, atât coaching-ul, cât și terapia, au un rol important de a ne învăța, în primul rând, că este perfect în regulă să apelăm la specialiști, că nu le putem ști pe toate și că cea mai mare problemă în viață rămâne autosuficiența. În rest, toate se pot rezolva, și există căi demonstrate prin care putem să avem mai mult succes, dar și prin care putem pur și simplu să devenim mai mulțumiți cu ceea ce avem și mai conștienți de noi înșine.

You Might Also Like

No Comments

    Leave a Reply