Performanța în Parenting

Generația cu cheia la gât își crește acum proprii copii. Cu rafturi pline de cărți de parenting, forum-uri de discuții și acces nelimitat la informații. Dornică să facă lucrurile mai bine, dezbate fiecare pas și reacție a copilului.

Învățați să ia mereu nota 10, copiii premianți și-au stabilit, acum, să facă performanță în parenting. Își doresc diploma de bun părinte, iar orice abatere îi sperie. Eșecul nu face parte din traseul lor profesional de părinți. Aceeași voce care le spunea că nota 7 e o tragedie, le spune că orice greșeală e de neiertat. De aceea, altcineva, nu ei, ar trebui să fie responsabil de asta. Poate copilul. El e câteodată prea sensibil, prea dificil, prea încăpățânat și inflexibil la nenumăratele metode pe care le-au încercat. Sau poate educatoarea. Sau poate sistemul. Sau poate ceilalți copii.

Mămicile performante simt nevoia să arate cu degetul orice alegere diferită de cea pe care au făcut-o ele, în speță la alte mame, pentru că au nevoie să fie sigure că ele însele procedează corect. Se identifică atât de tare cu acest rol, încât orice situație dificilă pe care o întâmpină se transformă într-un eșec personal. „Copilul meu nu plânge când eu plec de acasă, asta înseamnă că sunt o mamă rea?”, am auzit la o conferință de parenting unde se discutau stilurile de atașament. Această întrebare m-a făcut să reflectez la faptul că anxietatea de a fi o mamă rea este atât de mare, încât creierul ajunge să respingă orice relativizare și cere certitudini imediate. Cere rețete, pași, tehnici sigure. Orice dezbatere pe această temă, orice urmă de îndoială trebuie să dispară.

La o respirație mai adâncă, am putea însă realiza că anxietatea de a nu fi o mamă bună este sporită chiar de educația noastră tradițională, axată mai mult pe realizări decât pe echilibru. De dorința înrădăcinată de a face doar alegerile bune (doar note mari), care ar trebui să fie un garant pentru succes. Iar în această cursă ne scapă din vedere tocmai faptul că nu există o rețetă care să poată fi aplicată ad litteram. Tehnicile de parenting ne pot ajuta să devenim părinți mai buni, doar dacă suntem pregătiți să lucrăm cu noi înșine și să privim înăuntru, nu în afara noastră.  Revenind la întrebarea legată de stilurile de atașament, nu există un singur lucru care să îi asigure copilului un stil de atașament securizant. Nici cei doi ani petrecuți acasă, nici faptul că îl purtăm cu noi peste tot, niciun alt panaceu. De fapt, din toată suita de factori, ceea ce contribuie cel mai mult la formarea copilului este chiar stilul nostru de atașament, modul în care noi construim relații cu cei din jur, propria noastră vindecare, dacă e cazul.

De aceea, dincolo de tehnicile, de altfel binevenite, pe care le putem învăța pentru a crește copii mai sănătoși emoțional, ne întoarcem tot la lucrul cel mai greu – lucrul cu sinele. Copiii și ceea ce reflectă ei despre noi ne pot fi însă o sursă magică de transformare.

Leave a Comment