Patru sau mai multe generații de perfecționiste

Bunica mea e o perfecționistă desăvârșită. Nu o suportam cu niciun chip când eram copil, pentru că avea 1000 de reguli, mulți de trebuie și puțină empatie pentru un copi care și-a petrecut primii patru ani de viață pe imaș, a făcut ce a vrut, a mâncat plăcinte poale-n brâu pe post de cină și s-a jucat cum și unde și-a dorit. Între mine și bunica era, atunci, o prăpastie mare. Ea era rece și sobră, râdea puțin și se juca și mai puțin. Iar eu eram, înainte e toate, un copil care avea nevoie de căldură. Multă căldură.

Cu timpul am înțeles că structura și ordinea au ajutat-o să facă față unei vieți deloc ușoare, ba chiar traumatizante – de la prunci pierduți la un divorț crud, iar asta e doar lista scurtă și publică. Bunica e o femeie care se ține încă bine, are ritualurile ei, ideile ei stricte despre lume și viață. Nu-și arată vârsta. Este un supraviețuitor desăvârșit.

Mama mea a fost crescută să fie cuminte și la locul ei. Și acum bunica spune că e posibil să fi fost cam severă cu ea. Mama este foarte frumoasă și la locul ei, cu un simț desăvârșit pentru ordine, cu standarde estetice și de viață înalte. Când lucrurile în viața ei nu au mers așa cum se aștepta, mama cădea într-un soi de dezolare profundă. Când eram copil, mama s-a luptat mult cu mine. Eu nu făceam liniuțele perfect, nici literele rotunjite cum trebuie, așa că din caietul meu zburau pagini-pagini până când lucrurile se apropiau de perfecțiune. În fața farfuriei de ciorbă mă ținea cu orele, căci revolta mea o dezarma, cu atât mai mult cu cât îmi ștergeam mucii cu mâneca, iar o parte cădeau fix în farfuria din care trebuia să mănânc. Îmi amintesc perfect sărbătorile, în casă era curat lună, casa miroasea a mâncare bine făcută, dar mama era mereau obosită. Nu știu prea bine ce îi place să facă mamei mele, am descoperit mai târziu că multe dintre lucrurile la care se descurca perfect stăteau mai degrabă sub semnul marelui trebuie decât al plăcerii. Într-o viață anterioară mie, care a fost destul de scurtă, căci m-a avut la 20 de ani, mamei îi plăcea să sară cu parașuta.

Crescută primii mei ani “în liberatate”, capabilă să mă revolt, ați zice că m-am absolvit de ceea ce presupune rigoarea. Nu am ținut să iau cele mai mari note la școală, dar doamne-ferește dacă aveam un obiectiv de atins și nu îmi ieșea sau dacă făceam o greșeală din neatenție. Astea mă dureau cel mai tare. Am fost selectivă cu perfecționismul meu, dar el a existat și s-a tradus, uneori, într-o presiune fără margini și o critică pe măsură când lucrurile nu stăteau așa cum mi-aș fi dorit. Contrar preconcepției că perfecționismul ne face mai buni, perfecționismul ne face deseori să nu mai fim capabili să mergem mai departe, pentru că știm că lucrurile nu pot ieși perfect. Perfecționist poate fi și cel care vrea să facă primul și cel mai bine, dar și cel care nu încearcă deloc, imobilizat de frica să nu greșească sau să nu dezamăgească.

M-am străduit, fără să-mi dau seama, de multe ori, să aparțin. Lucru care – evident – a picat ca nuca-n perete. Am moștenit și eu un mare trebuie, dar și o mare revoltă față de trebuie. Pentru cine cunoaște mecanismele transgeneraționale, la fel sau opusul sunt cam același lucru, pentru că indică un comportament rigid și puțină liberatate de a fi. Ușor de înțeles de ce am ajuns la un paradox destul de inconfortabil – în timp ce mă ajustam ca să fac parte, orice regulă prea strictă mă făcea să mă simt inconfortabil, iar primul meu instinct era să o dărâm. Pesemne că îmi amintea și de mama. Pentru a mă adapta, făceam eforturi destul de mari, care se traduceau în multă oboseală.

Am fost și sunt și eu o perfecționistă. Perfecționismul meu a însemnat printre altele, ca uneori să mă trădez pe mine, să fac eforturi să fiu ceea ce nu sunt neapărat, să nu deschid gura pentru ca să nu supăr, să nu mă apuc de ceva pentru că nu mă ridicam la nivelul unor stadarde imaginate, să pun multă presiune și să taxez prea mult fiecare abatere. Nimic neobișnuit, cred că e gamă de comportamente care se poate extinde la o mare parte din generația mea și care se duce acum în presiunea pe care o punem pe noi ca părinți.

Fetița mea mi-a reflectat perfecționismul de mică. Era grăbită. Foarte dornică să facă lucrurile repede și bine. Se frustra repede când ceva nu ieșea așa cum își dorea și țipa că nu poate. Mai târziu „nu poate” s-a transformat în „singură, singură, singură!”, indiferent cât de dificilă era sarcina pe care și-o asuma. Cum știam prea bine că am crescut-o “să poată” și că a avut mereu voie să facă multe lucruri, mi-am dat seama că era ceva mai mult decât ceea ce ziceam sau făceam. Diferența esențială dintre tehnică și substanță. Nu numai ceea ce fac în raport cu ea, ci mai degrabă atitudinea mea intransigentă față de mine și greșelile mele o determină să fie și ea la fel de dură. Epopeea a continuat: la numai doi ani ai ei, abțibild-urile nu au voie să se ducă mai la stânga sau mai la dreapta, așezate cu maximă atenție și tremur de frustrare de mâinile ei mici, banana trebuie decojită perfect, iar bucățica de pastă din care se scurge umplutura nu mai e mâncabilă…

Una din poveștile ei preferate este „Rățușca cea urâtă”. I-am cumpărat-o fără prea multă analiză, la un drum lung, să o ținem ocupată. Apoi ne-a cerut să i-o citim seri la rând, de câteva ori. Pentru cine a uitat tâlcul poveștii, e destul de simplu și actual. Rățușca cea urâtă nu e o rață galbenă și frumoasă pentru că este un pui de lebădă, dar habar n-are. În mediul în care este nevoită să se adapteze, ea era mai mare, mai urâtă… imperfectă, nepricepută, împiedicată. Când își găsește însă locul, se poate vedea pe sine așa cum este – o lebădă fără cusur. Nu știu ce o atrage așa de mult pe ea la povestea asta, dar îmi dau seama, acum, ce m-a atras pe mine. Evident, nu faptul că lebedele sunt mai frumoase ca rațele este miezul înțelesului, putea foarte bine să fie și invers, să fie o poveste un pui de rață care aterizează într-un cârd de lebede. Nu prea poți să fii până nu îți găsești locul. Poți fi ușor amăgit că ceva este în neregulă cu tine când ești într-un mediu rigid, fix, în care oamenii pot accepta doar ceea ce știu și resping orice le este necunoscut.

Am avut și eu destule momente în care m-am chinuit să fiu o rață, deși nu eram deloc rață. Am avut nevoie de timp să pot vedea asta, dar m-am priceput să învăț să zic mac-mac, când de fapt aș fi zis oac-oac. Perfecționismul ne poate face să ne comportăm ca o rață, deși nu suntem rațe. Iar asta ne consumă extrem de multă energie inutilă. De la standarde estetice dubioase, la tot felul de idealuri de viață sau obiective în carieră, tot ce are prea mulți de trebuie devine periculos pentru sănătatea noastră emoțională. După patru sau cine știe câte generații de perfecționiste, poate e un pic de loc să mai facem lucrurile și pe lângă linie. În ferma asta mare, mă gândesc că este loc și pentru găini și pentru prepelițe și pentru broaște și ratoni, pentru toate culorile și sunetele, pentru tot soiul de fericiri și tristeți, chiar dacă toate pozele de pe Instagram sunt la fel.

Facebook
Twitter
LinkedIn
Pinterest
Despre mine
Roxana Grigorean-Stefan

Comunicator

Psihoterapeut

Povestitor la SelfTalks.ro

Ultimele articole
Retele sociale