Azi, când încep să scriu acest text, sunt patru luni și patru zile de când s-a născut cel mai minunat om din viața mea, lângă care am fost deja mai fericită decât am fost vreodată. În economia unei vieți și a unei fericiri așa mari, un punct singular – începutul ei – pare să nu mai conteze. Doar că, ba da, contează. Contează pentru a înțelege, pentru a repara, pentru a internaliza, pentru a ști, pentru a vindeca.
Educația, stilul de apărare împotriva sentimentelor prea puternice, instinctul de supraviețuire, ne fac predispuși să fugim repede și să ascundem neputința asta raționalizând sec ”nu mai contează acum”. Dar ne-contatul ăsta ne face să trăim viața la o intensitate mai mică decât e ea de fapt. Pentru că ne anesteziază. Tot băgând sub preș suferințele (să nu spun traumele) nu mai știm cine suntem și nu ne mai simțim pe noi. Rămânem rupți, incompleți.
De aceea cred că e mai bine să mai reparăm pe ici pe colo și pentru noi, și pentru cei pe care îi iubim și au nevoie de noi mai întregi. Pentru că lucrurile acestea pe care le diminuăm şi le ascundem ne influenţează (nu am zis determină!) dinamica relaţiei cu propriul copil. Deşi le facem să pară insignifiante, ne urmăresc vreme lungă şi se manifestă viclean prin simptome cărora nu le înţelegem noima. Din reconoștință și dragoste pentru ce port în brațe, dar și pentru mamele prezente și viitoare, scriu cele de mai jos.
22 Septembrie. Dimineaţa
Contraction Timer-ul meu începe undeva la 4:21 dimineața. săptămâna 39 și 4 zile. După mai mult de două săptămâni cu somn puțin și contracții sporadice, confirmate de monitorizările frecvente. După o zi cu energie maximă, cu mers în oraș, mâncat tartă, văzut cu prieteni dragi, epuizare pe canapea pe seară, apoi treziri nocturne, dureri de articulaţii și bazin. Cu sentimentul vag că ceva mi se întâmplă, fără să ştiu dacă chiar se întâmplase sau dacă aşteptarea mea era atât de mare încât începusem să îmi imaginez lucruri. Mărturie stau şi bileţelele cu cifre de la 1 la 31, din bibliotecă, făcute tacticos, din care extrăgeam aproape zilnic un număr, iar ele se jucau cu noi şi făceau alte pronosticuri de fiecare dată.
Şi da, nerăbdarea mea era deja mai mare decât burta mea care stătea să explodeze şi pe care corpul meu s-a mulat cum a ştiut mai bine, nu fără mirarea mea şi a celorlalţi, inclusiv a medicului meu care făcuse un pariu cu el însuşi că mărimea ei şi forma ţuguiată nu îmi vor permite să nasc natural.
Şi da, nerăbdarea mea era mare. Simțeam că am ajuns la apogeul unei sarcini… cu suișuri și coborâșuri, cu multe kilograme în plus, dar cu tone de fericire. Cu multe lecții despre acceptare, unele cred că încă mai sunt în ghiozdanul din spate, aşteptând să fie aprofundate.
Contraction timer-ul s-a oprit undeva în jur de ora 6.00. Iar eu am căzut într-un somn profund pentru următoarele două sau trei ore…
22 Septembrie. Mersul la spital
Dimineaţa devenea mai clar că ceva se întâmplă, dar semnele erau timide. Cum însă nu prea aveam încredere în mine, sun medicul şi îl prind în ultimele ore în ţară. Îmi recomandă un control, mai mult pentru a-mi calma panica. Mă aşez pe canapea şi îmi mănânc nelipsita porţie de ananas din ultima perioadă a sarcinii. Mă gândesc să luăm prânzul, apoi să ne îndreptăm spre spital. Pe la 12 reîncep contracţiile. Mă gândesc din nou că un control de rutină poate e bun, iar apoi ar merge un burger imens şi…mai vedem noi. Schimbăm aşadar ordinea lucrurilor şi în jur de ora 14.00 ajungem la spital. La spital devine clar că apa se rupe şi primesc diagnosticul de membrane posibil fisurate. Doctorița zice că m-ar interna. Eu zic că aş mânca ceva. Ea insistă că ar fi mai bună internarea. Eu întreb dacă mă pot plimba liberă în salon şi dacă vine soţul cu mine. Ea zice că sigur, nu primesc decât un supozitor care mă ajută cu dilataţia şi colul. Eu zic că bine. Ies pe uşă, contracţiile se inetnsifică. Mă sprijin pe soţ. Sunt bucurosă. Contracţie în capul meu era egal cu faptul că, în ritmul lui, corpul îşi face treaba şi bebe se pregătește să vină. Contraction timer-ul meu a ţinut evidenţa: 13:55, 14:02, 14:15, 14:22, 14:30, 14:35….
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Pe la 15:00 eram deja internată. Internată e puţin spus, pentru că, de fapt, m-am simţit răpită. Mi s-au luat repede hainele de pe mine, mi s-a pus cateter. Eu am zis că nu, nu vreau. Ele au insistat că trebuie. Eu am zis că mi s-a spus că voi primi un supozitor. Ele mi-au zis că internarea nu e posibilă altfel. Eu am zis să vină soţul în salon. Ele au zis că va veni când vine vremea să nasc. Eu n-am mai avut timp să caut pliantul de naşteri şi să-l arăt, m-am trezit în scaun cu rotile să fiu dusă în sală. Eu zic că pot merge pe picioare. Ele se răstesc că asta-i protocolul.
”Ne bucurăm să-ți fim alături în unul dintre cele mai frumoase momente din viața ta: venirea pe lume a bebelușului tău. Pentru noi, cel mai important este ca tu și copilul tău să fiți în siguranță.
Acum poți afla toate etapele nașterii bebelusului tau. Daca mai ai și alte nelămuriri ne poți întreba cu încredere.
Pasul 1: Internarea
Pasul 2: Cazarea în rezervă
Odată ajunsă în rezervă, asistenta îți va prezenta rezerva și îți va arăta tot ce vei găsi aici pentru întreaga perioadă a spitalizării”
Salonul pre-operator
Fără să-mi dau seama prea bine ce se întâmplă, m-am trezit nu în rezervă, așa cum mă așteptam și cum mi s-a spus în momentul deciziei de internare, ci în salonul pre-operator, cu alte două mămici, una care urma să intre chiar atunci în cezariană. Cealaltă cu termenul depăşit, la a doua zi de perfuzii pentru declanșarea nașterii, pacienta doctoriței care m-a internat. Intru în salon, siderată de ceea ce mi se întâmplă, respirând adânc pe contracțiile din ce în ce mai dese. Întreb de o minge de travaliu. Primesc un zâmbet ironic de la pacienta pregătită să intre în cezariană. Încerc să mă mut în salon. Mi se spune că am risc din cauza membranelor fisurate și că trebuie să stau în pre-operator să fiu monitorizată (era o singură moașă disponibilă, iar disponibilă e un cuvânt mare). Eu insist că vreau în salon. Mi se explică că spitalul este plin, nu am loc în rezervă, iar soțul nu poate veni în pre-operator. După încă o încercare de a fi mutată în rezervă, îmi dau seama că e cazul să mă resemnez. Nu pot evada din spital. Cei care mă cunosc știu că în momentul doi aș fi ripostat și mi-aș fi făcut auzită până la parter. De data aceasta, eram nevoită să-mi păstrez energia pentru contracții, de aceea mi-am înghițit furia și frustrarea și am început să practic exercițiile de respirație. Eram pusă des la aparatul de monitorizare. Ceream să mă plimb. Eram pusă din nou la aparat. Moașa venea rar în salon. Doar să verifice aparatul. Medicii intrau și ieșeau din operație. Era clar o zi proastă pentru o naștere naturală. Soțul era în fața spitalului. Pacienta care a intrat în cezariană a fost înlocuită cu o pacientă cu o sarcină întreruptă, care aștepta chiuretrajul. Am amuțit. Nu puteam să fac nimic nici în această privință, speram doar să intre mai repede în operație. Doar că acest lucru nu s-a întâmplat în următoarele șase ore. Nu am putut procesa ce am simțit. Cred că, pe scurt, m-am simțit dezgolită. În nesiguranță. Într-o cameră de pre-operator în care mă simțeam închisă, fără confort și liniștea de care aveam nevoie.
” Există 3 componente principale ale durerii in timpul travaliului: 1. Emoțională – frica, necunoscutul, lipsa de informare, etc. – care pot intensifica durerea!”.
Multe ore nu am primit nicio informație despre ce mi se întâmplă. Vedeam doar contracțiile la intensitate maximă pe ecranul aparatului de monitorizare. Ceream apă des, primeam rar, până la un punct când nu am mai primit deloc și a fost înlocuită cu o perfuzie cu glucoză. Am suportat durerea fără epidurală câteva ore. La ora 18.00 contracțiile erau dese, neregulate, la intensitate maximă, iar dilatația 0. La 19.00 am sunat medicul cu care urma să nasc (practic, înlocuitorul medicului care mi-a urmărit sarcina) să-mi explice ce se întâmplă. Solicitarea mea nu a fost întâmpinată pozitiv de medicul de gardă, care mi-a explicat că nu sunt singurul pacient și că trebuie să aștept. Structura mea interioară transformă neștiința în anxietate. De aceea, de cele mai multe ori, mă pot calma doar când înțeleg, am informații, știu variante. De data aceasta trebuia să procesez, singură, necunoscutul, fără ajutor nici din partea personalului medical, nici din partea cuiva drag. Contracțiile mele rămâneau la fel de intense, dar durerea creștea. Din toate suferințele fără sens pe care le-am trăit de-a lungul vieții mele, eram pregătită să suport această durere cu sens și am suportat-o bine… atât timp cât am înțeles-o. Dar orele treceau, iar situația mea rămânea neschimbată (dilatație inexistentă), în timp ce nivelul durerii creștea.
Pe seară situația se mai relaxase, mai venise o asistentă de la alt etaj. Mai aveam din când în când cu cine să schimb o vorbă. Îmi amintesc puține vorbe bune din perioada travaliului. Știu că o asistentă m-a lăudat că știu să respir și că se vede că am fost la cursuri Lamaze. Sincer, nici nu știu dacă era ironică sau încurajatoare, deja nu mai conta, aveam efectiv nevoie să simt pe cineva lângă mine, chiar dacă nu puteam să leg o frază din contracție în contracție. Nu pot explica de ce, dar orice râs, orice vorbă caldă pentru mine erau ca ambrozia. Dar cu toate eforturile mele de a-mi păstra optimismul, dilatația nu creștea, iar în jur era părerea unanimă că nașterea naturală nu e posibilă și că multele ore de travaliu nu au fost cu folos. Pe măsură ce eu mă simțeam din ce în ce mai deznădăjduită, durerea creștea. Pe la ora 11.00, am sunat medicul și am luat decizia de cezariană. Trebuia să mai aștept vreo 2 ore până se ne vină rândul în sala de operație. Cele mai dificile două ore. Îmi venea să plâng, să mă jelesc, dar nu puteam să fac asta. Mă simțeam extenuată. Aveam gura uscată. Cu greu am reușit să îmi văd soțul 5 minute înainte de a intra în operație.
Sala de operație
Îmi amintesc că erau mulți oameni în sală. Ăsta era cumva un lucru bun, mă făcea să uit de camera dezolantă în care stătusem până atunci și mă consola gândul că voi vedea bebelina. Dar, în același timp, simțeam că nu mai am deloc control asupra mea, că nu îmi mai aparțin. La un nivel extrem de intim, cred că tot ce simținsem în cele nouă ore de travaliu, toată durerea, dar și toate sentimentele înăbușite, s-au așezat ca o cărămidă pe mine. Am exersat ultima respirație pe o contracție puternică, în timp ce simțeam o presiune în coloană. Singurul lucru la care mă gândeam era că nu trebuie să mă mișc. Anestezista avea o voce caldă și blândă. Asta a ajutat. La fel și asistenta de care mă țineam și pe care mă mir că nu am învinețit-o. În acel moment aș fi vrut să plâng, să plâng mult. Dar nu am făcut asta. M-am întins pe spate, durerea a trecut și aproape că mi se pare că am ațipit câteva minute. Am efectiv o perioadă în memorie în care am simțit că îmi abandonez corpul acolo și că, orice se întâmplă, nu mai depinde de mine. Cred că am mai simțit asta doar în timp ce mă răsturnam cu mașina într-o râpă, perfect conștientă de ceea ce se întâmplă, dar total în afara controlului meu cum aveau să fie lucrurile în final. Abandonul total.
La 1:05 am auzit copilul plângând ca prin vis. Nu mi-o amintesc răcnind, mi-o amintesc mai degrabă cum se uita la mine, toată înfofolită, cu fățuca ei mică. M-a fixat cu privirea, eu am fixat-o pe ea. I-am vorbit. Nu plângea. Din acel moment, tot ce mi-am dorit era să o țin. Nimic altceva. Și poate niște apă, dar asta aveam să primesc abia spre dimineață.
Post-operatorul
Mi-a fost adusă în post-operator pe la 2:00, s-a dus fix la sânul meu, foarte hotărâtă. Nu am putut să dorm în noaptea aceea. Doar vroiam copilul. În post operator, noaptea, când toată lumea e obosită, nu e cea mai potrivită atmosferă pentru asemenea sentimente puternice. Adrenalina mea era la un nivel maxim. Nu puteam închide ochii. Nu vroiam decât să se facă zi și să-mi aducă copilul. Dacă nu aș fi simțit că întind grav nervii cuiva, cred că aș fi cerut-o din minut în minut. Când s-a făcut dimineața, am început însă să insist. Regurgitase însă (probabil de la cantitatea de lapte praf pe care i-au băgat-o tacticos pe gât la prima oră) și a trebuit să mai aștept câteva ore. Dar apoi am putut să o văd pe ea, cea mai minunată dintre ființele pe care mi-au fost date să le văd pe acest pământ. Nu conta că urla. Nici că e supărată. Nici că habar nu aveam ce să îi fac. Dacă urla ea, plângeam și eu și simțeam că mă doare ceva atât de adânc în mine încât nu îl pot în niciun fel defini. Iar când era liniștită, simțeam că sunt în rai. Durerile de după cezariană și panica primului copil m-au făcut deseori să mă simt extrem de neputincioasă. Asistentele care manevrau cu dexteritate copilul și-și dădeau cu părerile (diferite) despre diverse lucruri mi se păreau un soi de demiurgi. Gradul de vulnerabilitate este atât de mare, încât cred că oamenii care se apropie de mame în primele zile după naștere ar trebui să primească niște teste. Teste de bunătate și empatie.
Colicii
Când Lina avea câteva săptămâni, agitația obișuită de seară s-a transformat într-un plâns fioros, atât de puternic și neîntrerupt încât aveam impresia că se dărâmă ceva pe mine. De la un punct, începea constant, pe la 15:00, și se oprea după vreo trei ore. În orele acelea, ziceai că am alt copil. Se întâmpla uneori, fix înainte, să îmi zâmbească și să se joace, ca și cum ar fi cea mai fericită dintre ființele vii, apoi într-un interval de câteva minute, să devină cea mai nemulțumită dintre ele. Era extrem de important să fiu mâncată când venea acea oră. Apoi începeam. Turele din cameră în cameră și în fiecare cameră separat, pe lumină, cu lumina stinsă, cu zgomot, fără zgomot. Mai sus, mai jos, culcată, iar sus. În baie, cu apa curgând. Pe burtă. Sus din nou. Uneori nimic nu părea să funcționeze. O pauză de cinci minute era raiul. Apoi o luam de la capăt. Unii numesc aceste ore în care îți depășești toate limitele colici. Unii cred că ar fi dureri de stomac, alții stare de tensiune nedefinită. Sau dureri de stomac pe care bebelușul le are mai tot timpul dar care, într-un anumit interval care variază de la bebeluș la bebluș, devin insuportabile. Motive avea: flux extrem de crescut la sân care crea gaze. Dar fluxul era crescut tot timpul, iar gazele erau și în restul zilei.
Stomacul. Centrul corpului. Buricul. Legătura cu mama. Tensiunea nașterii. Travaliul greu și ineficient. Furia. Furia înghițită. Ora 15:00. Ora internării.
Concidență sau nu. Aceeași oră. Ora în care eu mi-am îngițit furia și am devenit mică și neputincioasă. În care și copilul meu, probabil, a simțit aceeași tensiune ca și mine. Când cordonul ombilical încă ne lega una de alta și tot ce simțeam eu, simțea și ea.
Coincidență sau nu, în săptămâna în care am discutat cu un psiholog specializat în maternologie despre ce se întâmplă și mi-a dat această cheie de interpretare, am venit acasă și mi-am asigurat copilul, cu vorbe, cum am știut eu mai bine, că nu e nici vina mea, nici vina ei, pentru ce se întâmplase, iar plânsul neîncetat s-a oprit.
A fi o mamă bună
Sunt multe lucruri care ne influenţează ca mame. Sunt multe răni, mai noi sau mai vechi, pe care i le vom da copilului nostru. Sunt multe lucruri pe care le vom greşi, cu sau fără voia noastră. Şi sperăm doar, ca într-un final, să fi fost suficient de bune. Naşterea, cred eu, rămâne un proces sacru, chiar şi în sistemul standardizat în care trăim, în care lucrurile trebuie puse în cutii bine definite pentru a putea jongla cu ele repede şi eficient. Pentru că naşterea este ceva atât de organic şi de puternic şi ne provoacă atât de multe trăiri instinctive, încât e greu să o punem într-o cutiuţă şi să o închidem, fără reprecusiuni. Nu vom putea schimba totul. Procesele şi procedurile sunt necesare. Dar niciodată nu vom putea face cu mintea ceea ce putem face cu sufletul.
Am scris cel mai lung text, din două suflări. În ambele reprize, copilul meu a doarmit la piept câteva ore legate, ceea ce este ceva extreme de rar. Pesemne avea şi ea nevoie de asta.
Disclaimer:
Am decis să scriu acest text din mai multe motive, le voi rezuma la trei. Unul, extrem de egoist, pentru că aveam nevoie de acest catharsis. Am avut nevoie de patru luni și multe momente în care îmi dădeau lacrimile când îmi aminteam cum a decurs la noi nașterea. Și aș vrea să fie clar că nu rezultatul e dureros (adică cezariana în sine), ci modul în care a decurs travaliul și gândul ”cum ar fi fost dacă…”. Travaliul este o suferință atât de intimă încât eu cred că merită împărtășită doar cu oameni capabili să te însoțească cu maxim de căldură. Pentru că orice fel de agresiune în acea perioadă de vulnerabilitate maximă crează niște răni adânci. Dacă aveți vreodată ocazia să fiți lângă o femeie care trece printr-un travaliu, să nu credeți în niciun moment că, doar pentru că nu are puterea să stea la povești sau nu răspunde, nu are nevoie de o mână caldă, un zâmbet sau pur și simplu o prezență, un sprijin. Cineva care să fie acolo, fizic și cu sufletul, să o însoțească, chiar și nefăcând nimic. Abia după ce am trecut prin asta am înțeles ce înseamnă o moașă sau o doulă sau un soț care să poată și să vrea să fie prezent.
Al doilea motiv pentru care am scris acest text este că mi-aș fi dorit să fac unele alegeri mai conștient și, cred eu, m-ar fi ajutat să citesc așa ceva. Eu am făcut niște alegeri din inerție. Deși am învățat să respir pe durere, nu am avut suficiente informații despre spitalul unde urma să nasc și procedurile de acolo, decât în momentul în care am considerat că e prea târziu să mai schimb ceva. Nu învinovățesc personalul medical. Unor medici și unor asistente doar aș vrea să le amintesc că, oricât de greu ar fi, o atitudine blândă într-un spital de nașteri este cel mai bun lucru pe care poți să îl oferi în afara cunoștințelor medicale. Și common sens-ul. Asta e valabil în orice profesie și e brățară de aur, mai de aur decât munca în sine. Cred însă, cu tărie, că multe proceduri trebuie schimbate. În multe spitale din lume, copilul stă lângă mamă și i se fac acolo toate procedurile. Atât timp cât mama își dorește și copilul nu are niciun motiv medical să plece de lângă ea, eu nu înțeleg de ce acest lucru nu poate fi implementat. Vorbesc, evident, în primă fază, de spitalele private, unde sumele pe care le plătim ar trebui să facă posibilă schimbarea.
Motivele sunt nenumărate și nu există clinică privată care să nu le menționeze pe undeva, pe site, pe holurile spitalului, în broșura de vânzare… Știm cu toții că, cu cât legătura dintre mamă și copil se formează mai repede, cu atât riscul de depresie post-natală scade, copilul este mai liniștit, se produce lactația mai repede și multe alte asemenea lucruri bune pe care am putea să le încurajăm, nu să le blocăm. Pentru că nașterea fizică și nașterea psihică sunt două momente diferite și pentru că mama și copilul au nevoie de un mediu prielnic pentru ca ce-a de-a doua să se producă.
În plus, contextul în care se desfășoară travaliul este extrem de important pentru succesul nașterii. Oxitocina nu se secretă într-un mediu stresant, neprietenos (cum e salonul pre-operator și, mai ales, salonul pre-operator în care stai fără cineva apropiat, fără o moașă disponibilă, dar lângă o pacientă care așteaptă un chiuretraj pentru o sarcină pierdută…când tu tocmai ce trebuie să naști). Iar oxitocina este esențială pentru dilatație. Știu că am avut ghinion, că am născut într-o zi în care se înregistrase un record de nașteri (vreo 40, adică multe pentru un spital privat) și asta a dat mult peste cap lucrurile. Că fix atunci medicul care mi-a urmărit sarcina era plecat din oraș. Că ar fi fost mult mai bine dacă eram mai încrezătoare și mai stăteam câteva ore acasă. Dar… cred că orice spital care se respectă ar trebui să aibă un plan B pentru asemenea situații. Cadru medical care să poată să fie chemat la spital, transfer de pacienți dacă sunt prea mulți și nu încap… sigur există variante. Inclusiv asumarea situației poate fi un lucru minunat și nu aveți idee cât poate să repare (știu ca legal managerul nu vă va spune acest lucru dar, când o dai în bară, cel mai natural lucru din lume este să-ți ceri scuze și să vezi cum poți să repari).
Acum înțeleg mai bine de ce, la cursul Lamaze, mi se tot spunea să pun aceste întrebări: care este produra de internare, ce se întâmplă apoi și așa mai departe, acum înțeleg foarte bine. Și chiar dacă medicii cărora le veți adresa aceste întrebări la controlul pre-anestezic vă vor trata cu ironie, nu cedați. Ironia este o armă ieftină când vine vorba de nașterea copilului vostru. Oricine poate fi ironic, puțini sunt cei care pot face o schimbare.
Într-o lume a spitalelor de malpraxis și cu lipsuri mari, de care depind vieți de oameni, veți spune poate că e ceva prea mic care să merite efortul de a fi schimbat. Pentru că da, al treilea motiv pentru care am scris acest text este că eu cred foarte tare că lucrurile pot și trebuie să fie altfel. Bineînțeles, în sistemul public sunt schimbări majore necesare și e foarte bine să ne concentrăm pe acelea. Dar și în sistemul privat, unde plătim aceste servicii, sunt de asemenea necesare modificări. Și aici cred că e puțin mai simplu, dacă mai mulți am cere și am ști să cerem. Nu am ales să merg la un spital privat ca să am televizor în cameră. Am ales să merg la un spital privat de frică (pentru că citesc lucruri îngrozitoare despre multe spitale publice), pentru că am vrut să plătesc un serviciu, nu să dau șpagă, și pentru că am vrut să am o naștere blândă… Iar eu cred că nașterile bânde și legătura mamei cu copilul reprezintă ceva foarte mare, pentru că schimbările mari pornesc în propriile noastre familii.
