Diverse

…ne rămâne clipa

Îmi place poza asta. În care vântul îmi scutură părul. În care nu mă uit la obiectiv. În care nu îmi pasă că sunt văzută. În care nu mă gândesc cum arăt. În care nu îmi pasă de ridurile din jurul ochilor și nici de alte „defecte” pe care le-ar putea măsura un ochi critic și neavizat în adâncimile sufletești care lasă cele mai frumoase urme.

Îmi place poza asta, în care eu sunt eu. Îmi place poza asta în care eu sunt. Acum. Îmi place prezentul din poza asta. Prezentul acela greu de atins, fără perspective și fără umbre.

Trăiește prezentul nu e deloc hedonismul inoculat, nu e deloc clipa beată și nebună. Este clipa prezentă, conștientă. Cea în care îți simți și rădăcinile și simți și aerul rece care îți flutură părul. Cea care te ține suspendat, preț de câteva secunde, în afara orelor și zilelor și planurilor. Cea în care nu simți greutatea clipelor de ieri și nu le proiectezi în imaginarul zilei de mâine. Ele există. Nu au plecat nicăieri. Dar nu mai sunt zalele grele care atârnă. Sunt ca valurile. Vin și pleacă. Te ating, dar nu te dor. Te lasă să te miști. Te lasă să fii.

Să fii prezent este cel mai întâlnit îndemn. Cel mai mare adevăr. Și cea mai mare minciună. Avem miliarde de opinii despre trecut și incredibil de multe concepții despre viitor. Inimaginabil de multe griji, frici, anxietăți. Multe scuturi. O mie una de dureri pe care nu le lăsăm să le simțim. Nenumărate fericiri augmentate, hiperbolizate, urâțite de dorința de a simți mult, cât mai mult pentu că, de fapt, nu mai suntem în stare să simțim nimic. Atât de multe planuri, planuri pentru azi, pentru mâine, de rezervă și în caz că nu avem rezervă.

Clipa prezentă nu este o idee. Nici fugă. Nici îngheț. Nici luptă.

Clipa prezentă este respirație. Viață. Nimic mai mult. Nimic mai puțin.

Îmi place poza asta. Pentru că e simplă. Și rară.

Și dacă nimic nu mai avem… ne rămâne clipa.

You Might Also Like

No Comments

    Leave a Reply