Consiliere psihologică și psihoterapie Psihoterapie

La terapie (Part III): Și terapeuții fac terapie

Poate te-ai întrebat vreodată dacă și terapeuții fac terapie. Dacă te-ai uitat la „In Treatment” poate ți-ai răspuns deja la întrebare. Pentru că răspunul este… ei bine, poate că mai ales terapeuții fac terapie. Sau așa ar fi bine. În primul rând, pentru că nu există oameni care să nu fie ocoliți de probleme, de momente dificile. În al doilea rând, pentru că atunci când lucrezi cu oameni care trec prin perioade dificile șansele ca acest lucru să stârnească diverse reactivități în tine sunt destul de mari. În al treilea rând, pentru că toți specialiștii în educație și sănătate mintală sunt, cred eu, datori cu o igienă a propriei vieți constată. Adică să devină mai buni decât ce erau ieri, mai autentici, mai în acord cu ei înșiși, mai conștienți de propriile alegeri. Și mai există cel puțin un motiv. Acela că, atunci când ne îndreptăm spre o profesie în care vrem să îi ajutăm pe ceilalți, de cele mai multe ori avem ceva de salvat și la noi.

Mi-a plăcut de Monica pentru că e sinceră și zice lucrurilor pe nume. Și nu-i este frică să își arate vulnerabilitățile. Este curajoasă. Și a pornit pe un drum greu. Câți dintre oamenii pe care îi știi sunt așa? Sper să aveți răbdare să citiți povestea ei lungă despre terapie și drumul și mai lung al descoperirii de sine. Nu o să vă pară rău deloc.

Până la terapie …

Când am început să fiu studentă la psihologie nu știam ce vreau să fac. Nu știam și nici nu aveam idee ce poți face cu facultatea asta. Știam doar că vreau să lucrez cu oamenii (și mici și mari) și să îi ajut. Nu știam câtă nevoie am eu de ajutor și nici nu știam cum să îl cer! Acesta a fost singurul motiv conștient pentru care am ales psihologia. Nu știam nimic despre asta decât materia de clasa X-a. Și mai vroiam ca facultatea să fie cât mai departe de casă, de orașul meu natal, așa că am ales Bucureștiul. M-am decis în aprilie, am venit, am dat examenul și spre surprinderea mea l-am luat!

Am intrat la facultate… Am terminat facultatea într-o ceață și mai densă. Nu știam ce vreau. Ce să fac. Așa că m-am angajat în vânzări. Un mediu care m-a domolit mult și m-a făcut să îmi dau seama că visul meu este să lucrez cu oamenii, dar nu așa, vânzându-le produse, ci fiind lângă ei, cât mai aproape de ei, lângă sinele lor …

Așa că mi-am dat demisia și mi-am luat inima în dinți. Mi-am acceptat visul de a lucra cu copiii și mi-am zis că, deși eu nu am liceu pedagogic, pot face asta. Așa că m-am dus la o agenție de recrutare și am trecut prin teste și evaluări. Am avut întalnire cu o directoare a unei gradinițe particulare și, surprinzător, din 17 fete m-a ales pe mine. În același timp, am început un master pe consiliere la Facultatea de Sociologie, unde am aflat exact ce înseamnă să fii psiholog, ce înseamnă psihoterapie. Paradoxal, am învățat toate aceste lucruri acolo, deși fusesem până atunci la multe cursuri de dezvoltare personală. Am aflat că nu poți fi psihoterapeut pur si simplu, că trebuie să înveți, să afli, să cunoști, să te cunoști. Mi se părea greu totul și costisitor. Nu mi-am pus niciodată problema că eu am nevoie de asta, deși aveam 22 de ani și nu eram bine.

Binele despre care pomesesc se referea la faptul că nu aveam deloc încredere în mine, nu știam pe ce drum să o apuc, nu reușeam să am relația pe care mi-o doream, mă urmăreau multe experiențe despre care eu nu vorbisem nimănui niciodată, eram singură, eram într-un conflict continuu cu Dumnezeu, încercam să aflu care sunt nevoile mele sufletești. Mâncam compulsiv. Încercam să am altfel de prieteni decât cei pe care îi aveam și nu reușeam. Ne distram, ne povesteam decepțiile în dragoste, dar nu ne autodezvăluiam, nu impărtășeam trăiri, emoții, credințe, frici… Eram extrem de vulnerabilă și cumva mereu la extreme. Sensibilă la ce îmi spuneau ceilalți. Îmi amintesc că. tot atunci, am devenit cumva extrem de preocupată să fiu „matură” pentru că două prietene mi-au spus că nu voi putea să cresc niciodată, eu fiind o fire vulcanică și exuberantă.  M-a urmărit asta muuulți ani!

Binele acesta pe care îl vroiam nici măcar nu știam să îl definesc la momentul respectiv. Trăiam după regulile societății cu ,,trebuie să…”. Aveam o nevoie constantă de o relație clară și sinceră cu spiritualitatea sau Dumnezeu, care venea pe un fond extrem de habotnic și extremist. Nu aveam bani și îmi doream bani. Mă simțeam, adesea, singură.

La master am citit mult. Am descoperit și alte cărți și, cumva, de la 23 de ani citesc mereu psihologie și terapie. Tot în primul an de master aveam o prietenă care făcea formare în psihoterapie integrativă. Mie îmi plăcea mult de ea pentru că își căuta drumul altfel, pornind din interiorul ei. Așa că m-am înscris și eu în programul de formare. Am mers un an. M-a ajutat, dar în același timp îmi era și foarte greu pentru că erau extrem de multe noțiuni, povești, mulți oameni, iar eu simțeam că nu le pot conține. Pe unele nu le înțelegeam, de unele îmi era frică, altele mă descurajau. Acolo s-a născut visul meu de a fi psihoterapeut! Dar la acel moment nu mă simțeam suficient de bună si nici nu aveam curajul să cer mai mult, așa că, și din acest motiv și din motive financiare, am făcut o pauză.

Drumul sinuos al propriei terapii

Timpul a trecut. Eu intrasem într-o relație de cuplu foarte frumoasă și… „sănătoasă”. În sfârșit, simțeam că imi gasesc echilibrul. Totul a ținut vreo doi ani. Apoi s-a întamplat ceva nefericit în familia lui și totul s-a transformat în orice altceva, dar în niciun caz nu mai era o relație. Atunci am început să sufăr foarte mult. Am mers la un terapeut de cuplu foarte ok și, deși am întrerupt terapia de cuplu pentru că împreună eram mult prea rezistenți, am reținut ce mi-a spus terapeuta respectivă – că înainte de terapia de cuplu ar fi bine dacă am merge separat la propria terapie. Eu știam de mult ca vreau să merg, dar nu știam cum sa aleg un terapeut potrivit pentru mine și, în același timp, nu câștigam nici foarte mulți bani (deși acum cred că aș fi găsit terapeuți disponibili să lucreze cu tineri ca mine).

În cadrul formării mele de psihoterepie trebuia să facem, în prima fază, douăzeci de ore de terapie individuala, iar cele 20 de ore s-au transformat în vreo 40 de ore.  A fost începutul deveniri mele deși, într-un fel, mereu m-am căutat pe mine însămi. Problema aparenta cu care  am mers la terapie atunci era legată de relația mea: vroiam să se termine, dar nu puteam să îi pun capăt. S-a terminat după vreo 4 luni, când am avut curaj să o las să se sfârșească; emoțional era încheiată de multă vreme.  Acolo, în terapie, am aflat enorm de multe lucruri despre mine: am aflat cât de puternică și cât de frumoasă sunt. Acolo am acceptat foarte multe lucruri din viața mea.

S-a încheiat terapia mea! Dar simțeam că vreau mai mult. Că mai sunt o mulțime de lumi neexplorate în mine. Ca înca mă dureau multe. Că aveam atât de multe așteptări de la oamenii din jur. Că da, ar trebui să mă maturizez. Că relațiile mele cu unele prietene sunt complet greșite. Că vreau prea multe de la membrii familiei mele. Că mi-e frică continuu de moarte. Că fac curațenie până la obsesie. Așa că am mers la un psihoterapeut nou, o femeie, de data asta. De la care plecam extrem de frustrată pentru că nu reușeam să înțeleg nimic. Ea doar mă lăsa să vorbesc… Mă asculta și folosea obsesiv acel „hhhm” să îmi arate că e acolo și mă aude. Eu eram un client cu formare în psihoterapie, știam tehnici, știam cum se lucrează. Psihoterapia nu înseamnă doar să stai pe scaun și să asculți omul. M-am dus 4 ședinte și am anunțat-o că nu vreau să mai merg pentru că am senzația că nu se întâmplă nimic, ci doar mă lasă să trăncănesc. Si ea a zis „că ea considera ca asta e nevoia mea din acest moment!” Fraza ei m-a convins că vreau să plec și, printr-o prietenă, am găsit o altă terapeută la care merg și azi! Și care mă ajută enorm! J

În același timp, mi-am reluat formarea și nu mai e foarte mult până când o termin. Acum îmi place, înțeleg, mă simt pregatită, conțin tot ce se întâmplă acolo, deși e foarte greu ce aflu și conștientizez că mai am de lucrat cu mine însămi!

Rezistențe și preconcepții… ce este, de fapt, terapia?

Rezistența la terapie e foarte mare. Eu acum lucrez cu copiii, sunt terapeut și logoped. Majoritatea clienților mei sunt copii. Copii cu întârzieri în dezvoltare, cu autism, cu retard, copii tipici cu probleme emoționale sau de comportament, copii tipici cu întârzaiere în devoltarea limbajului, adolescenți. Automat, prin tot ceea ce fac, lucrez și cu părinții, iar adulții au cea mai mare rezistență la terapie și intră în defensă când întrebările mele nu se mai referă la copiii lor, ci la ei înșiși!  Am colege care lucrează cu copiii și au terminat facultate de specialitate, fac master, dar nu au mers niciodata la terapie individuală. Când le spun că eu merg la terapie se uită ciudat la mine.

Mă întâlnesc des cu explicația: „mama a avut o viață grea și nu a mai mers la psiholog și, uite, a crescut 5 copii care sunt pe picioarele lor!”. De ce trebuie să mă raportez la mama, la ce a făcut ea? Eu, eu așa cum sunt, cât de mulțumit sunt, cât de în contact sunt cu mine însumi? Văd în jurul meu oameni preocupați să-și facă un credit la bancă pe 30 de ani, să primească un salariu mare, la 30 de ani să facă copiii, pentru că e cazul să facă asta, după ce musai au verigheta pe deget. Și apoi? … Nu spun că toți acești oameni sunt nefericiți,  spun doar că este un tipar pe care lumea se așteaptă să îl urmăm cu toții și care ne poate face foarte nefericiți. Eu am ajuns la concluzia că, pentru mine, e foarte important să trăiesc în acord cu mine și cu dorințele mele, nicidecum ale părinților mei, ale societății, ale celor din jur. De exemplu, eu de ceva ani nu îmi mai doresc copii. La început, mă speria acest gând. Acum, când afirm asta, oamenii se uită foarte ciudat la mine. Nimeni nu mă întreabă de ce. Nimeni nu spune „ok, e treaba ta”. Toți spun „hai mă, măcar unul, nimeni nu zice că trebuie să duci exemplul mamei tale mai departe!” sau „poate că o să-ți pară rău când o să fii mai în vârstă!”.  E greu poate de acceptat și de auzit pentru cei din jur că eu de la 8 ani am tot fost mamă, l-am crescut pe fratele meu, pe nepoții mei și, în mod inconștient, dorința mea de a lucra cu copiii este legată tot de acest aspect… și de altele mai complicate. Iar cu această experiență, în această etapă din viață, aceasta este poziția mea.

Simt că lumea își judecă viața doar după normele societății. Cam așa e și cu psihologul. Deși știu foarte mulți oameni care merg la terapie, normele sociale fac ca acest lucru să fie un secret de stat. Le este rușine să recunoască asta! Eu sunt unul dintre oamenii care așa am trăit, până la 19 ani, cu regulile lumii, cu ce spune lumea, să nu știe lumea, să nu afle lumea, să fii perfect pentru lume, să te laude lumea, să creadă lucruri bune despre tine. La 19 ani, când am ajuns în București, lumea pe care o cunoșteam a dispărut, așa că nu mai aveam după ce anume să ma ghidez. Am facut atac de panică! M-am simțit singură și speriată într-un oraș imens, fără lumea după care eu să acționez!

Apoi, am mai întâlnit ideea că aș fi sado-masochistă, că în terapie dezgrop durerile și nefericirile. Da, așa este. Acolo explorezi tot și nu e totul roz. Da, sunt sedințe de terapie când plângi până la epuizare, sunt sedințe de terapie care îți arată niște adevăruri care te sperie și te eliberează în același timp, sunt sesiuni de terapie în care vrei să renunți, sunt sesiuni de terapie în care te simți pe altă planetă, sunt sesiuni de terapie în care îți este foarte frică, sunt sesiuni de terapie când procesul terapeutic face, de fapt, toată treaba pentru tine și sunt sesiuni de terapie care te urmăresc zile în șir. Pe mine, toate aceste sesiuni de terapie m-au ajutat enorm, pentru că eu sunt genul de persoană care procesează mult când sunt singură, eu cu mine! Terapia e dureroasă la început, e grea sau foarte grea pe alocuri, dar după ce e multă durere, începe vindecarea, care e completă. Eu am perceput totul așa: mă doare crunt la început, dar apoi voi fi ok pentru că voi rămâne doar cu cicatrici care se pot vindeca complet! Cred că e un pariu bun! Apoi, din experiența mea, dacă nu merg, tot nu sunt fericită, am parte de un rău constant care pare o normalitate. La un moment dat, corpul tau nu mai e dispus să accepte și îți dă semnale clare și puternice.

Terapia înseamnă să renunți la pături, haine groase, pânze, pungi și la tot ce folosești tu pentru a acoperi durerea, experiențele triste, neputința. Renunți mai întâi la ele pentru că îți dai seama că te încurcă. Fără ele, devii extrem de vulnerabil dar, apoi, vulnerabilitatea asta este un dar! J

Terapia poate dura ani în șir. Eu mă simt în terapie de ani în șir, evident cu mici întreruperi. Și simt ca va mai dura. Nu știu dacă sunt un caz special, știu doar că am nevoie de asta, fără să fiu dependentă de asta. Terapia este în funcție de fiecare dintre noi, de cât ne dăm voie să fim în terapie, să aducem în terapie, de ceea ce vrem, de traumele pe care le avem sau de cât de dispuși suntem să le vindecăm. Am fost întrebată de ce mai merg la psihoterapie individuală, dacă oricum merg la formare și i-am spus că sunt complet diferite. În formare mă pregătesc să fiu psihoterapeut, sper unul bun și prezent. În terapie, fiecare își rezolvă propriile probleme.

Temele pe care eu le-am lucrat și le lucrez în terapie sunt legate de: abuz emoțional, abandon, moarte, Dumnezeu, cine sunt, mâncat compusiv și faptul că sunt / mă perecep adesea un om gras, iar alteori nu, despre sentimentul că nu sunt suficient de bună, despre relațiile din familia mea și cum să renunț la așteptări legate de familia mea, despre pattern-uri, despre relații în care am fost, despre curaj, încredere în mine, despre extreme – eu fiind extrem de emoțională și extrem de vulcanică, despre neputință, despre relația cu părinții mei, despre copilul Monica, despre supraresponsabilizare, despre cum îmi croiesc viața după regulile societătii, nicidecum după ceea ce îmi doresc eu în adâncul sufletului meu, despre pierderi, despre oameni care m-au părăsit și pe care i-am părăsit, despre cum să închei capitole din viața mea, despre cum să am curajul să fiu eu însămi, nu ce mi se dictează din exterior, despre corpul meu, despre a fi mereu prezentă cu și în mine însămi, despre relația cu mama, despre împăcari și iertare, despre sinceritate, despre iubire și iubire de sine, rușine, vinovăție…

Terapeutul nu îți dă o rețetă, nu îți rescrie niște obiceiuri, nu îți dă sfaturi, nu te vindecă. Tu te vindeci. Tu ai toate resursele în tine. El e acolo și te ajută să le descoperi și să le folosești în vindecarea ta interioara. Psihologul nu e o pastilă care îți face durerea să treacă pentru 24 de ore. Psihologul poate e pastila care îți arată durerea, dar îți mai arată și că tot tu deții vindecarea! Eu cred despre mine și despre oamenii care merg la terapie că suntem puternici și curajosi pentru că cel mai greu e să te întâlnești cu tine însuți… să plângi și să urli, să te iubești și să te urăști, dar să-ți rămâi alături. Asta e cea mai mare dovadă de curaj și eu sunt mândră de mine.

Pe final …

Chiar dacă e cumplit de greu și extrem de dureros uneori, chiar dacă nu îmi place ce descopăr întotdeauna despre mine și ce se află în mintea sau în inima mea, cred și simt că cea mai bună decizie pe care am luat-o eu în viață este să fac terapie (făcând complet abstracție de faptul că îmi doresc să fiu psihoterapeut și că eu fac terapie cu copii, cu adolescenți și implicit cu părinți). Pentru că decizia asta m-a ajutat să integrez în mine și să mă împac și să iert (nu complet, sunt încă în proces) tot ce mă nemulțumește la mine, la oamenii dragi, la părinții mei, la familia mea, la foștii mei iubiți, la experiențele mele. Și fac asta pentru mine însămi în primul rând, apoi pentru terapeutul prezent și care îmi doresc să fiu, pentru familia mea, pentru omul meu drag, pentru oamenii la care țin! Și mai știu că, oricât aș fi citit, oricât aș fi căutat, oricât de autodidactă aș fi fost, eu nu aș fi ajuns aici de una singură!

 

 

 

You Might Also Like

No Comments

    Leave a Reply