Dialoguri

„Fii frumoasă și taci!” sau „Fii obraznică și vorbește!”?

Ce bine îți vine rochița! Ce fetiță frumușică! Ce fețiță cumințică! Ce plină de diminutive și cumințenie este lumea asta pe care le-o creăm copilelor noastre și în care am și crescut majoritatea dintre noi. Rochița trebuie să fie curată. Fetița trebuie să fie spălată. Manierele se învață de la vârsta de un an sau poate și mai devreme. Fetițele nu aleargă, ci stau cuminți pe scaun, să le facă viața ușoară părinților. Nu își spun părerea. Nu deranjează.

Tot acest sistem în care creștem fetele, de la o vârstă mică, le învață că nu e bine să se exprime, să exploreze, să aibă păreri. Prea multe limite nejustificate decât de confortul părinților. Într-adevăr, un copil care stă cuminte e mai ușor de gestionat decât un copil care experimentează. Dar, cum spunea psihianalistul W. D. Winnicott, pe termen lung, „atitudinea ascultătoare și supusă a copilului este un lucru îngrozitor. Ea indică faptul că părinții plătesc un preț foarte mare pentru a-și cumpăra confortul și că prețul va crește și va fi plătit de ei, sau de societate, în cazul în care ei nu vor mai face față.”

În cazul fetelor, stereotipurile de gen fac lucrurile și mai dificile. Pe lângă obsesia părinților de a avea copii ascultători, în cazul fetelor se adaugă și o educație orientată către „a fi pe plac”. Fetele sunt lăudate, de mici, cel mai mult pentru aspectul lor și li se cer și mai multe bune maniere, de mult mai devreme.

Nu e de mirare că, de multe ori, aceste copile devin niște femei incapabile să își exprime gândurile și sentimentele și îl așteaptă pe prințul fermecat să le înțeleagă dincolo de cuvinte. Pun prea mult preț pe frumusețe, care nu mai e doar o dimensiune estetică a vieții, ci ca un atribut care le dă valoare. Această variabilă, care contează atât de puțin în ecuația fericirii și este o povară atât de mare în rest, dobândește o dimensine disproporționată. Ele ar vrea să fie cele mai frumoase, cele mai admirate și sunt mereu dezamăgite pentru că frumusețea e ceva atât de relativ. Dragostea și valoarea sunt prea puțin legată de frumusețea trupului. Cu atât mai puțin dragostea de sine.

Aceste fetițe au mari șanse să ajungă femei de 30, 40 sau 50 de ani care, în momentele cele mai dificile din viața lor, în loc să se îngrijească de adevăratele lor nevoi, să afle ce le doare și ce le lipsește, așteaptă în continuare să le ofere ce au nevoie, dar le e greu să iasă din matca strictă în care au crescut. Nu au învățat, în toți acești ani, să ceară. Să ia ce li se cuvine. Să își ofere. Să se iubească. Să riște. Să aibă încredere că ele pot. Pentru că, de cele mai multe ori, lor li s-a cerut să stea. Aceste fete pot deveni femei care se pedepsesc prin foamete și au impresia că valorează mai mult dacă arată în continuare ca niște fetițe drăgălașe. Pentru că doar așa ele au învățat că pot primi apreciere. Duc cu vinovăție a doua lingură de prăjitură la gură sau își înjumătățesc porțiile meticulos. Li se pune un nod în gât când ar vrea să spună ceva ce le-ar face mai puțin populare în ochii celorlalți. Ele rămân niște fetițe.

Nu mai obiectificați femeile și nici fetele. Și nici nu le mai diminutivați tot timpul. Lăsați-le să fie, în afara acestor stereotipuri de gen. Lăsați-le să exploreze. Să își găsească valoarea intrinsec. Să nu aștepte, apoi, pe cineva din exterior să le dea valoare. Iubiți-le. Dragostea voastră necondiționată le va învăța să se iubească. Nu le puneți ștampile și nici buline.

Nu doar societatea e de vină pentru perpetuarea unor modele greșite. Societatea e formată și din fete și femei care au fost crescute așa și care au acceptat și acceptă să fie tratate așa. Inconștient, ele au învățat că asta merită. Deși își cunosc drepturile, prea puține au curajul să și le ceară. Pentru că inegalitatea are rădăcini mai adânci.

Egalitatea de gen nu înseamnă doar ca fetele să se joace cu mașini și băieții cu păpuși și tigăi. Egalitatea de gen înseamnă, înainte de toate, dragoste necondiționată.

You Might Also Like

No Comments

    Leave a Reply