Dialoguri

Este parenting-ul modern lipsit de limite?

Au sau n-au copiii noștri limite? Asta este întrebarea care răsare pe limba tuturor scepticilor cu privire la parenting-ul modern, cel care te îndeamnă să acorzi atenție nevoilor copilului, să îl vezi, să îl validezi, cel în care ești învățat cum să îl crești cât mai blând, fără violență verbală sau fizică, fără a-i lipi identitatea de stereotipii de gen (băieții nu plâng, fetele sunt cuminți), cel în care copiii sunt încurajați să exploreze, să încerce și să se dezvolte cât mai liber.

Ca în orice ecuație cu necunoscute, contează ce înțelege fiecare prin parenting modern. Unii înțeleg că am făcut din copiii centrul universului nostru, alții înțeleg că încercăm să nu repetăm greșelile părinților, să fim mai atenți la ce simt și cum simt sau să îi creștem așa cum ne-am dori să fie lumea în care trăim – deschisă, cu mai puține prejudecăți și mai puține limite false (a nu se citi fără limite) și cu mai multă stimă de sine.

Dincolo de diverse curente de dormit, mâncat, îmbrăcat, de creștere a rezilienței sau de escaladat garduri, există totuși o caracteristică a parenting-ului modern oarecum unanimă, care se referă la o educație mai blândă, care să nu folosescă (pe cât posibil) violența, în special cea fizică, dar nu numai. Practic, folosirea rușinii, fricii sau umilinței ca modalități de educație constituie tot o formă de abuz. Pentru o generație crescută cu „copilul trebuie să-ți știe de frică”, „o palmă la fund n-a omorât pe nimeni” sau, în varianta mai soft, „copilul trebuie modelat”, această abordare în care copilul știe, poate și vrea poate părea total lipsită de limite. Dar, oare, asta înseamnă limite? Să creăm limite chiar și acolo unde nu sunt necesare? Sau, mai grav, să folosim frica și rușinea ca instrumente de educare?

„Dacă nu vii acum, te las aici”, „Dacă nu faci ce zic eu, te ia nenea”, „Dacă nu mă asculți, cazi”, „Dacă nu mă asculți, ești obraznic”, „Dacă nu faci ce zic eu, ești un copil rău”, „Dacă nu stai locului, ești neastâmpărat”, „Dacă plângi, ești urât” – sunt doar câteva dintre replicile pe care le aud în jurul meu, de multe ori de la generația speriată de acești copiii lipsiți de limite care vin din urmă. Marea acuză care li se aduce părințior „moderni” este lipsa limitelor, adică lipsa „nu-urior”. Doar că niciuna dintre replicile de mai sus nu este un „nu” și atât. Nu am citit în nicio carte (ce-i drept specializarea mea e psihoterapia, nu parenting-ul) să nu îi spui copilului, clar și răspicat, că nu îl lași să spargă farfuria sau să se urce pe tavan. Că poți folosi o abordare mai pozitivă în loc de una negativă, da, asta este o chestiune care poate fi dezbătută, din perspectiva eficienței și a mesajului transmis. Și aici contează, cred, dacă e o situație în care copilul, ținând cont de vârsta sa, poate sau nu să aleagă. Pot să întreb copilul dacă vrea căpșune sau cireșe sau îl pot lăsa să aleagă o jucărie, nu o să-l întreb însă în ce pat vrea să doarmă sau daca eu am voie sau nu să mă duc la muncă sau să mă văd cu prietenii.

Un alt lucru care merită pus pe hârtie când vorbim de limite este că limitele trebuie puse, nu doar spuse sau create artificial. Ce vreau să zic prin asta este că, mai ales la vârste mici, copiii înțeleg mai degrabă acțional. Așa că, degeba îți bați gura zece minute și îl ameninți, dacă nu îl oprești. Cu fermitate și fără nervi că nu te ascultă. Iar asta poate să vina doar din convingerea profundă că omulețul ăsta mic nu există să te enerveze pe tine și, mai ales, nu trebuie să-ți știe de frică.

Parenting-ul modern înseamnă, de fapt, să limitezi pe cât poți consecințele nefaste ale fricii, rușinii și abandonului și să încerci să îi crești copilului încrederea în forțele proprii dar, mai ales, în valoarea lui intrinsecă – ești valoros, te iubesc și nu, nu te las aici, nici nu cred că ești prost, obraznic sau rău dacă nu faci ce zic eu. Spun pe cât se poate pentru că e greu să nu ai recidive odată ce ai cu tine o voce interioară, venită tot din educație, care îți spune că nu știi să te impui, că greșești, că ești un părinte rău sau incapabil și te abandonezi pe tine însuți neîncrederilor tale. Atunci, probabil vei țipa, te vei înfuria sau te vei îndepărta.

Ce înseamnă, totuși, în acest context, fără limite? Fără limite înseamnă atunci când îl pui pe copilul tău în poziția de a alege ceea ce nu este pregătit să aleagă, unde tu ești adultul care trebuie să-și asume responsabilitatea. Fără limite înseamnă să crezi că tu nu mai exiști sau să te identifici cu ceea ce face copilul tău sau cu relația dintre voi. Fără limite poate să însemne să cedezi atunci când vrei să spui nu, din cauza propriilor frici sau limite. Fără limite însemnă să înlocuiești timpul alocat copilului tău cu obiecte și vacanțe scumpe și să încerci să compensezi nevoia lui de conectare cu tine cu activitati care să-l țină ocupat. Fără limite înseamnă, de fapt, lipsa propriilor limite. Iar întrebarea care se pune ar trebui să fie: de ce această generație crescută „cu limite” nu știe să pună limite?

O relație bună, onestă, nu lipsită de greutăți, în care predomină limitele personale, asumate, în pofida celor sociale, nu înseamnă „fără limite”. O relație în care se poate exercita și autoritatea, fără opțiuni, dar cu respect, nu înseamnă să crești copii răsfățați. Eu cred că parenting-ul modern ne îndeamnă să renunțăm la metode coercitive, la frici induse, la minciuni și să ne uităm la noi. Nu ne îndeamnă nici să fim perfecți și nu ar trebui să însemne nici să îl facem pe copil stapânul nostru sau prietenul nostru, doar pentru că nu am fost noi iubiți cum am avut nevoie. Când îi dai copilului tău totul, nu uita că îi dai copilului din tine, care are goluri mari. Dacă ți-ai vedea copilul, ai ști că el nu are nevoie de totul, are însă nevoie de tine.

You Might Also Like

No Comments

    Leave a Reply