Diferențele de gen se învață acasă

S-au scris multe despre diferențele de gen, de la multe lucruri bune, care au generat schimbări legislative, la multe ironii, abuzuri și lupte de putere. Dincolo de egalitatea de drept, egalitatea de fapt – aia din casele oamenilor – e de multe ori o glumă, pentru că mentalitatea nu se schimbă de la o zi la alta, nici măcar în 10-20 de ani. A demonstrat-o Foucault în „Istoria Sexualității”, o demonstrează zi de zi statisticile referitoare la venituri, poziții, violență domestică și se vede la televizor, în presă, în cafenele și baruri.

Am ajuns, cred, cu greu, în punctul în care realizăm că manifestările ei bolnăvicioase nu sunt cum împărțim perimetrul aragazului sau mărimea biroului, ci care este atitudinea față de valoarea intrinsecă și potențialul fiecăruia. Fiecare are dreptul să fie fix cea ce își dorește, iar egalitatea e departe de a fi o întrecere în treburi casnice sau ranguri corporatiste. Egalitatea înseamnă valorizarea reciprocă, iar la un nivel mai intim susținerea celuilalt în atingerea potențialului propriu. Degeaba ieșim în stradă și ne ardem sutienele dacă acasă copiii noștri ne văd triste, vlăguite, neiubite și nefericite. Nu cine gătește e problema societății în care trăim, ci cine își dă voie să fie fericit sau măcar mulțumit de sine în contextul în care alege, de bună voie și nesilit de nimeni, să fie.

Cum degeaba porți tricou de feministă dacă te grăbești să judeci o femeie care stă acasă cu copilul. Ești, de fapt, la fel ca aceea care critică mama care are nevoie să muncească. Da, trăim în această lume paradoxală în care copilul are nevoie de mama lui, nu o să te mint că e ok să lipsești din viața copilului tău, mai ales când e mic, dar copilul are nevoie – în același timp – de o mamă fericită. Degeaba îți lași copilul acasă la două luni pentru ca să nu pierzi o avansare, dacă ajungi să te urăști pentru că ai ajuns să faci asta sau inima îți bate necontenit în altă parte, așa cum degeaba alegi stai acasă dacă ești mereu frustrată și furioasă și nu iei nicio măsură în acest sens. Dacă nu suntem atenți însă la diferențele de nuanță, s-ar putea să cădem plasă acelorași paradoxuri patriarhale pe care încercăm să le evităm.

În loc să ne învățăm fetele că se pot juca și cu mașini și băieții că se pot juca și cu tigăi, mai bine lucrăm la valorizarea lor pentru ceea ce sunt și ceea ce își doresc să fie. Cum? Valorizându-ne pe noi înșine, așa cum suntem, într-un anumit punct al vieții noastre. Respectându-le altora dreptul de a fi văzuți și valorizați pentru ce aleg să facă sau să nu facă într-un anumit moment. Învățându-ne copiii că împreună suntem mai puternici și mai buni. Copilul tău e un observator foarte bun. El vede singur ce face mama și ce face tata, cum se comportă mama cu tata și tata cu mama și știe singur că mama și tata sunt mai importanți decât păpușile, tigăile și cărțile de colorat care împart egalitatea la doi. Dincolo de cum sunt distribuite rolurile în gospodărie, copiii au un radar și mai puternic la ceea ce se numește valoare de sine, fericire și nefericire. Ei se prind destul de repede cum se simte fiecare cu ceea ce face. Dacă mama e fericită că stă cu mine acasă sau dacă e fericită că s-a întors la muncă. Dacă mama se simte valorizată sau dacă se simte o victimă. Dacă mama se sacrifică sau se dăruiește. Dacă, la o adică, mama îl valorizează pe tatăl care stă acasă cu copilul și dacă tatăl se simte valorizat.

Nu cred că egalitatea de gen se rezolvă cu trei tați care își iau concediu de paternitate și mama se duce plină de hormoni la serviciu și plânge în timp ce utilizează pompa de sân la baie. Nici nu cred că există vreo soluție universală pe care să vă spun să o aplicați acasă. Desigur, există un cadru bilogic și mai există și un cadru legislativ, iar pe cel din urmă îl putem influența. Dar dincolo de asta, existăm noi, cei care ne ducem viețile în propriile familii mai mult sau mai puțin reușite. Iar eu cred, din această perspectivă, mai degrabă în complementaritate, decât în egalitatea absurdă pe care încercăm să o inducem.

Știu, egalitatea e un lucru greu de făcut într-o societate în care rolul de părinte și mai ales cel de mamă este greu de integrat în viața reală. În care nu există nici mentalitatea potrivită, nici flexibilitatea necesară de a încuraja mamele să-și urmeze visele și să rămână în același timp mamele care își doresc să fie. Nu sunt absurdă, știu că echilibrul e greu de atins și că uneori vei face și compromisuri, într-o parte sau alta. Dar nu sunt nici idealistă irevocabil. Am găsit câteva răspunsuri uitându-mă la alții care au reușit. Uitându-mă la țări precum Danemarca care stă cel mai bine la gender gap. Uitându-mă la familii în care există complementaritate și flexibilitate, mai degrabă decât roluri și egalitate pură. Uitându-mă la mame care au avut curajul să îmbrățișeze rolul de mamă și la tați care au avut curajul să îmbrățișeze rolul de tați. La mame și tați, la femei și bprbați deopotrivă care au avut curajul să se uite la modelele inconștiente pe care le perpetuează, la fricile inconștiente care le dictează deciziile. La femei și bărbați deopotrivă care au curajul să schimbe și să se schimbe. La familii nu lipsite de probeleme, ci orientate către creștere – creșterea lor, ca invivizi și creșterea unor copiii liberi sau măcar mai puțin încorsetați de idei fixe.

Egalitatea de gen se poate reglementa în societate, dar e un singur loc unde se poate învăța, bine și devreme – acasă.

Leave a Comment