Dialoguri Diverse

#dezbatere:  Egalitatea de șanse

Citesc tot mai des despre egalitate de șanse, despre feminism, despre experți în egalitatea de șanse, despre #metoo, despre mame care se întorc la muncă cu bebeluși abia scoți de sub straturile moi ale burții… să nu piardă șanse. Nu pun semnul egal între femeie și mamă, însă o proporție majoritară a femeilor din câmpul muncii sunt sau vor fi mame. De aceea, voi vorbi despre femeie din rolul ei de mamă.

De cealaltă parte, presiunea de a fi o mamă perfectă, toate cărțile care îți spun cât de important este să petreci timp cu copilul tău, mai ales în primii ani de viață. Nevoia ta primară de a fi lângă el. Nevoia lui primară de a fi lângă tine. Nevoia noastră, ca societate, de a da naștere unei generații crescută mai cu blândețe, mai cu grijă.

Așa că, doar mă întreb, cum merg mână în mână aceste două tendințe? În contextul în care, cu tot cu indemnizația plafonată, infrastructura și cadrul legal existent nu încurajează mamele nici să își reia munca, nici să fie active în vreun fel pe perioada în care își cresc copiii. Oare nu tocmai asta crează o mare parte din inegalitate? Nu pierd ele puncte, promovări când rămân însărcinate? Apoi, cât timp stau acasă, sunt ele încurajate să aibă vreun minim de activitate intelectuală? Iar când se întorc la muncă, au plus sau minus șanse?  Pentru că nu vorbim aici doar de un mic procent de femei, avantajate din punct de vedere educațional, financiar sau poate intelectual. În această ecuație trebuie să includem majoritatea.

Nu cumva inegalitatea asta de care vorbim începe acasă, când ești fată, prin modelul pe care îl absorbi (conștient și inconștient) și continuă apoi în perioada de adult în fiecare sferă a vieții tale?  Iar de aceste femei-mame depinde nu numai prezentul, ci mai ales viitorul societății, următoarea generație pe care ne-o dorim – nu-i așa? – mai deschisă, mai tolerantă, mai egală. Iar copiii nu pot învăța egalitatea prin inegalitate.

Pentru că da, vreau să stau lângă copilul meu, vreau să îl alăptez la cerere, vreau să îl port, dar nu vreau să mă izolez și nu consider că mamele trebuie izolate. Îmi e greu să înțeleg de ce, în loc să se dezvolte o infrastructură care să includă mama și copilul (fizică și mentală deopotrivă), ne confruntăm mai degrabă  cu o tendință de excludere. Recent, a fost nevoie de o campanie pentru ca mamele să poată alăpta liniștite în public. Am citit zeci de posturi despre pasageri deranjați de prezența mamei și copilului în avion, de exemplu. Nu mai vorbim de spații de învățare și dezvoltare, de conferințe, de orice alt tip de suport și incluziune. Societatea în care trăim pune mamele la colț, la cratiță, le elimină din câmpul muncii, nu le susține atunci când se confruntă cu situații de abuz, dar instaurează meseria de expert în egalitatea de șanse, nu în școli, ci la locul de muncă.

Suntem atât de schizofrenici încât vorbim de egalitate de șanse, dar ne dorim ca aceste femei, care sunt și mame, să își ascundă copiii sau să îi abandoneze pentru a fi egale în șanse (folosesc cuvântul abandon voit, într-un sens mai degrabă psihologic, pentru a descrie inclusiv situațiile în care mama este nevoită să petreacă un timp îndelungat departe de copilul mic). Poate rezolva un expert în egalitate de șanse ceea ce la nivel de societate nu putem rezolva? Poate el vindeca o societate bolnavă la cap? Sau e rolul nostru să facem mici schimbări în familiile noastre și în atitudinea noastră față de ceilalți?

 

You Might Also Like

No Comments

    Leave a Reply