Consiliere psihologică și psihoterapie Lecturi

Despre criptele și fantomele familiei

Când cineva care nu are de-a face cu psihologia aude cuvântul transgenerațional se poate gândi, automat, la lucruri mistice sau spirituale, la explicații pripite pe care le poți da lucrurilor pe care nu le cunoști, la lucruri prea puțin științifice, pe care nu merită să le iei în seamă. Alții, mai încrezători, se pot speria de puterea acestui cuvânt, de cauzalismul pe care îl cară în spate, de liberatetea oarbă în care credeau.

De fapt, lucrurile sunt foarte simple atât din perspectiva teoriilor psihologic, cât și din perspectiva științelor comunicării. Noi primim, dinainte de a ne naște, informații pe baza cărora ne construim o imagine despre lume și viață. Ne construim lumea și ne adaptăm ei din prisma informațiilor pe care le primim despre ea, mai ales în primii ani de viață. De aceea, un mediu sigur ne va face mai încrezători, iar un mediu nesigur și imprevizbil mai anxioși. Prezența mamei (sau al unui substitut de mamă) este vitală, iar calmul ei ne dă siguranță. Însă nu vorbele pe care le auzim vor fi definitorii, ci gesturile, mimica, interacțiunile pe care le vom vedea, mai ales atunci când suntem într-o lume a necuvintelor. Doar 7% din impactul unei mesaj este transmis cu ajutorul cuvintelor, 38% fiind transmis cu ajutorul tonului (comunicare paraverbală), iar 55 % din impactul unui mesaj referitor la sentimente şi atitudini este transmis cu ajutorul comunicării non verbale (gesturi, posturi, mimică), după cum arăta, în anii 60, Albert Mehrabian. Altfel spus, nu ce spune mama contează cel mai mult, ci ceea ce arată mama. Cuvintele de încurajare nu vor putea înlocui bătăile rapide ale inimii, rigiditatea din corpul nostru, evitările sau plecările. Ce facem înseamnă mult mai mult decât ceea ce spunem, mai ales pentru un bebeluș care nu a învățat, încă, să comunice prin vorbe.

Ce preluăm din propriile familii este o imagine, în mare parte inconștientă, despre lume și viață. Preluăm o atitudine prin care ne raportăm la ceilalalți. Un mod în care învățăm să construim și să menținem relații, să jonglăm cu distanța și apropierea emoțională, cu independența și dependența. Iar el nu trebuie nicidecum să fie cel sănătos pentru a-l replica, inconștient, în propra viață. Mai ales dacă am trăit într-un sistem închis familial, prea puțin deschis către exterior și către alte abordări și perspective. Și mai preluăm secretele și traumele, pentru că ele aduc după sine, atunci când nu sunt procesate, o cantitate mare de informație emoțională care nu poate fi pusă în cuvinte, dar extrem de sugestivă non verbal. Să nu uităm că traumele (ele fiind cele care generează deseori secrete, lucruri care nu se spun) presupun un clivaj.

„Secretul se regăsește în clivajul psihologic al unei personalități rănite. „Infiltrările” sunt manifestările tangibile ale acestei răni. Nu în ultimul rând „ricoșeurile” ne arată consecințele acestor „infiltrări” în viața copiilor celor ce poartă „Secretul”. Ele se organizează în jurul clivajelor pe care copiii le formeaz[ pentru a gestiona comportamentele incomprehensibile ale părintelui lor și, totodată, în jurul poveștilor pe care și le spun pentru a încerca să își explice ceea ce observă”, explică Serge Tisseron, autorul cărții „Secretele de familie”.

Avem o nevoie înăscută de sens și coerență. Secretul poate genera somatizări sau comportamente enigmatice prin care reprezentăm ceea ce nu poate fi spus. Într-o familie închisă, cu reguli inflexibile, în care există secrete, „pacientul desemnat” – care e de cele mai multe ori copilul – nu face decât să încerce să dea sens la ceea ce nu poate fi exprimat în alt mod.

„Să admitem pentru început că inițiatorul Secretului îl gestionează, în general, destul de bine, cel puțin în aparență. Clivajul constituie pentru el un mijloc eficient de a se proteja, atâta timp cât nu se năruiește psihic. (…) Prețul Secretului e uneori plătit de generația următoare, sub forma tulburărilor de învățare și a fricilor în aparență inexplicabile, pe care le numim fobii. De fapt, acestea sunt răsunsuri la climatul de insecuritate psihologică generat de Secret. Orgoliul și megalomania sunt, de asemenea, modalități eficiente de a face față vinovăției și rușinii generate de un secret de familie dureros. Alții, fac din minciună un stil de viață. Pretind că e normal să minți și asta reprezintă pentru ei o modalitate de a scăpa de sarcina dificilă de a-și critica părinții. Mai mult, dacă actul disimulării le aduce suficiente beneficii, nu mai au nicio problemă în a se convinge că au dreptate (…) Problema e că și cei care ajung să-i înșele și să-i manipuleze pe cei din jur pe termen lung nu vor reuși să facă același lucru cu propriii copii. (…) Iată de ce prețul Secretului e deseori plătit de cea de-a treia generație, care totuși nu are nicio legătură cu el.”

Iată de ce criptele și fantomele nu sunt unul și același lucru, iar secretul nu îi influențează pe cei care îl protejează, ci pe cei care încearcă să găsească sensul a ceea ce rămâne nespus, nerezolvat, neprocesat fără să mai aibă repere de care se pot agăța în descoperirea acestui sens.

You Might Also Like

No Comments

    Leave a Reply