Dialoguri Diverse

Cum să fim bine în pandemie? Acceptând că nu putem fi bine tot timpul

Anul a început repede, așa de repede și agitat încât simțeam deseori o amețeală. Deși mă implicam doar în proiecte pe care mi le doream, uneori mă simțeam luată pe sus și nu mai aveam timp de organizare, planificare, așezare. Simțeam o nerăbdare și o aglomerare care plutea în aer, pe care nu o puteam localiza foarte clar. Aveam patru călătorii planificate până în mai în țară și în afara țării, iar în lume au început să curgă știrile despre COVID. Am anulat toate plecările, una câte una, eliminând pe rând speranța că situația se va îmbunătăți.

La final de februarie am fost invitată la o emisiune la radio să vorbesc despre programul flexibil pentru părinți, dar am sfârșit prin a vorbi despre rafturile goale din magazine. Situația în Italia începea să se înrăutățească, panica deja ajunsese la noi.

Pe 6 martie am anulat o plecare în Germania, fără să știu că numărul de cazuri avea să izbucnească de la o zi la alta. Chiar mă simțeam puțin nesăbuită, căci era un orășel mic, iar despre nemți și organizare știam numai de bine. Privind în urmă, a fost cea mai responsabilă decizie.

O săptămână mai târziu, când restricțiile au început să fie implementate și în România, iar cazurile să fie descoperite unul câte unul, când lumea a început să se izoleze în casă, am făcut un drum de 900 de kilometri dus-întors, până la Suceava și înapoi. Bunica care m-a crescut în primii ani de viață s-a stins, la cei 92 de ani ai ei, iar cu ea am pierdut o bucățică din mine… Dealurile copilăriei mele, casa, aerul, dorul, au rămas însă acolo, parcă și mai puternice în mine. Mă întorc deseori la ele zilele acestea… cu gândul.

Viața continuă, în paralel cu doliul, cu pandemiile, cu recesiunile, tot timpul. Sunt mai multe procese care se desfășoară în paralel. Care se influențează unele pe altele. Se anihilează sau se accentuează. Mai multe vieți și pierderi care se întâmplă, care nu se opresc, ci se întrepătrund.

Creșterea numărului de cazuri și de restricții m-a luat cumva pe sus, erau prea multe planuri care se derulau în același timp în viața mea, așa că nu am avut un timp de pregătire. M-am adaptat pe parcurs, așa cum cred că mulți dintre noi au făcut-o. Lucurile se schimbă rapid. Luăm decizii noi de la o zi la alta. Încercăm să tratăm fiecare eveniment în parte, atât cât se poate, atât cât putem. Uneori, însă, facem eforturi pentru a ne menține această claritate și flexibilitate. Iar ea nu se face automat, ci vine însoțită de multe ori de procese mai mici sau mai mari de renunțare sau chiar pierdere. Viața noastră, așa cum era, nu mai este. Cel puțin pentru o perioadă. Am pus pe pauză proiecte, lucruri începute, pe o parte le-am putut adapta, la altele am fost nevoiți să renunțăm. Avem nevoie să ne împământenim constant, să respirăm adânc de mai multe ori pe zi, să ne legănăm frica în locuri numai de noi știute, să ștergem cu puterea minții amintri neplăcute care ne țin în loc. Suntem împreună, dar fiecare își trăiește criza și pierderile diferit. Avem resurse, fiecare dintre noi, e important să le cunoaștem. Ne unește problema, poate niște istorii comune, dar ne despart ziduri, îmbrațișări care nu mai au loc, experiențe personale care se acutizează.

Sunt multe zile în care mă bucur de statul în casă, de cafeaua caldă pe care o beau în mai multă liniște, de pomii înfloriți pe care îi văd de la depărtare. De alivanca caldă pe care o scot din cuptor. De micile răsfățuri pe care mi le permit. De programul mai aerisit. De discuțiile cu prietenii. De plimbarea scurtă în jurul blocului. De lista de pe care tai tot ce mi se pare inutil și păstrez doar ceea ce consider prioritar. De mai mult stat. De faptul că pot să scriu aceste gânduri pe blog după mult timp în care am lăsat asta în plan secund. De zâmbetul și energia copilului meu. De jocul cu nisipul sau cu plastilina. De cărțile de povești pline de învățăminte, care sper să ne fie de folos și în lumea reală. De joaca de-a virusul și de-a vindecatul. De creșterea ei pe care o pot observa îndeaproape. De întrebările ei sincere despre tristețe, veselie, lume, viață – „Mami, ești tristă?”, „Mergem în Thailanda? Vine avionul?”.

Mă bucur încă de drumurile scurte pe care le fac din când în când până la cabinet, unde lucrez online. De faptul că pot și vreau să le fiu aproape clienților și că putem parcurge împreună acest context dificil, căci relațiile se întăresc și se testează și pe vremuri grele. De îndrumarea de care încă am parte din partea formatorilor și supervizorilor mei, precum și de propriul meu proces de terapie. De câteva pagini de carte pe care, uneori, apuc să le citesc. De resursele online pe care le descopăr. Toate acestea sunt niște ancore pe care mă bucur că le am, resurse pe care le prețuiesc.

Sunt zile când mă întristez. Pentru bunica care nu mai este. Pentru plimbarea pe care nu o pot face în parcul de vis a vis închis. Pentru copacii abia înfloriți care-și scutură florile de ninsoare. Mă întristează dorul de dealurile din Italia, atât de asemănătoare cu dealurile copilăriei mele, în doliu și ele. Mă întristează gândul că, poate, nu vom depăși toții bine perioada asta. Simt deseori îngrijorare pentru cei dragi mie. Mai ales când aud despre oameni apropiați care au simptome și care navighează în acest necunoscut, fără sprijin adecvat și coerență. Apare frica. Ea există. Și mi-e frică și mie, așa cum ne este tuturor, de necunoscut, de ceea ce nu pot controla, de ceea ce nu pot ști. Uneori inima mi se face cât un purice gândindu-mă la pierderea pe care o vom avea cu toții, într-un fel sau altul.

Sunt zile în care sunt furioasă. În care mă înfurie nedreptatea, corupția. În care scrâșnesc din dinți când mă gândesc cum nu virusul, ci oamenii în abuzurile lor de putere generează atât de mult rău în jur. Mă doare când văd că oameni care s-au dus să se trateze, să primească îngrijire și respect, s-au întors acasă bolnavi. Sunt zile când mă întristez și mă înfurii deopotrivă pentru că sunt medici care deși vor și riscă, nu au resurse să ajute. Pentru că sunt viitoare mame care nu știu unde să nască. Pentru că sunt bolnavi care nu mai au unde să se trateze.

Sunt zile în care vreau să mă protejez. În care mă simt atacată de nevoia senzațional pe care o percep în media, în care îmi pierd încrederea că putem fi responsabili. Sunt zile în care simt nevoia să mă depărtez de oamenii care cred că le știu pe toate și care cred că alegerile lor sunt calea adevărul și viața pentru toata lumea. Sunt zile în care îmi este frică de dorința asta periculoasă de a ne uniformiza. În care îmi pierd speranța că vom reuși să fim mai buni și mai empatici.

Sunt zile în care distanța mi se pare mare și știu că e combinată cu o neîncredere veche în celălalt, care încă ne apasă. Iar în aceste zile mă întreb dacă vom ști să ne reapropiem din nou și dacă vom face efortul de a avea încredere, deși uneori pare din ce în ce mai greu.

Sunt zile în care mi-e greu din alte motive, căci viața își are propriul curs și râul continuă să curgă în albie, chiar și când afară este vijelie.

Sunt zile în care mă gândesc dacă știm sau nu știm și ce știm de fapt. În care accept că lucrăm cu niște ipoteze și că nu putem face cantitatea de necunoscut să dispară, oricât ne-am dori asta. Apoi îmi amintesc că nu în știință și în certitudine se află răspunsul, ci în flexibilitate și în capacitatea de a ne adapta și de a învăța. Iar evoluția presupune și acceptarea puterii noastre limitate. Nu suntem și nu vom fi omnipotenți.

Sunt multe ore, minute și secunde bune. Sunt multe momente fericite. Și sunt și multe momente grele. Nu ne va fi mai bine dacă ne prefacem că ele nu există. Nu ne va fi mai bine dacă ne deconectăm de la ce se întâmplă. Dacă negăm ce se întâmplă. Sunt multe emoții care se adună într-o perioadă de criză. Avem nevoie de timp să ne observăm. Să ne uităm înăuntru. Să ne luptăm mai puțin cu ceilalți. Să ne comparăm mai puțin. Sunt multe lecții grele, pe care le putem învăța, fiecare.

Sunt zile în care cel mai bun lucru pe care îl putem face este să stăm cu noi înșine, nu numai acasă. Și să ne ducem fiecare greul. Căci da, mergem în aceași direcție. Dar fiecare are tristețile lui, greutățile lui, neputințele lui, bucuriile lui, luptele lui … în fine, crucea lui.

You Might Also Like

No Comments

    Leave a Reply