Copilul meu competent și familia mea democrată

Jasper Juul răspunde în „Copilul tău competent” la o serie de întrebări grele despre statutul actual al familiei și ce înseamnă, astăzi, să crești un copil. O familie care nu se mai regăsește în paradigma tradiționalistă sub dominația căreia a funcționat secole de-a rândul și își caută, acum, identitatea. Iar Juul surprinde aceste schimbări importante care au avut loc și propune niște soluții concrete și documentate, nu tehnici, ci un mod de gândire diferit.

Ne naștem indivizi

Primul principiu, și cel mai important, este că bebelușii sunt ființe umane încă de la naștere și trebuie tratați ca atare. Nu sunt jumătăți sau sferturi. Nu sunt indivizi în devenire, ci sunt indivizi încă din momentul în care există. Acest principiu, regăsit în multiplele cărți de psihologie pe care le-am citit, pare simplu, dar este de fapt o schimbare majoră a modului de gândire. Pentru că atunci când este un individ, bebelușul va fi tratat de la egal la egal. Nu se va porni de la ipoteza că el nu înțelege, nu știe, nu va ține minte, ci de la presupoziția că el știe, cunoaște, simte. Iar tu, ca adult, îi poți cere voie, îi poți explica, îți poți cere scuze de la el atunci când greșești pentru că și el, ca și tine, este un individ cu nevoi și sentimente, chair dacă partea cognitivă este în dezvoltare. Și tocmai pentru că știm mai puțin atunci când suntem bebeluși, simțim mai mult, iar aceste emoțiile puternce, atât cele pozitive, cât și cele negative, ne vor urmări toată viața.

Puterea și libertatea

Sistemul de gândire tradiționalist, caracterizat prin puterea pe care o exercită unul asupra celuilalt, bărbații asupra femeilor, părinții asupra copiilor, s-a dovedit ineficient și cauzator de nefercire, incompatibil cu principiile libertății după care ne dorim să trăim. Structura de putere, definită prin ce trebuie să facă fiecare, soțul, soția și copilul, corectarea perpetuă a abaterilor de la ce ce „trebuie să fie” a devenit limitativă și cauzatoare de nefericire.

Este natural ca părinții să își exercite autoritatea asupra copiilor, în anumite situații ea fiind necesară, dar asumată și scoasă de sub autoritarul și nefericitul „trebuie” cu care am crescut noi. Iar această autoritate pe care părintele o exercită asupra copilului este de preferat să nu se extindă asupra nevoilor fiziologice de bază: dormit, mâncat. Copii, încă de când sunt sugari, știu cât au nevoie să mănânce și să doarmă și pot fi responsabili de satisfacerea acestor nevoi. Mai mult, aceste lucruri țin de integritatea lor, iar eu – adultul – le-o respect.

Pentru celelalte lucruri, părinții chiar sunt încurajați să pună limite. Doar ca aceste limite sunt personale, nu absolute. Familiile tiranizate sunt cele care, acționând în aparență după principii democratice, constuite în opoziție cu familia tradițională, nu mai impun limite și le dau copiilor „prea mult din ce vor și prea puțin din ce au nevoie”.

Responsabilitatea și exemplul personal

Această simplă trecere de la „trebuie”, „așa e bine”, „așa e frumos”, la „așa vreau” sau „așa cred” face o diferență majoră și responsabilizează atât adultul, cât și copilul. Pentru că vorbim de alegeri, nu de reguli. „Estimez că, dintr-o sută de adulți cu vârste între doăuzeci și patruzeci de ani, poate doi sau trei sunt capabili să-și asume responsabilitatea pentru propria viață”. Mai mult, acest limbaj vorbește despre granițe și limite. Dacă nu îți crești copilul după principii autoritare, nu înseamnă că nu ești și tu un individ. Că nu ai nevoi, limite. Că nu ai perioade în care ești obosit, indisponibil sau preocupat de alte lucruri. Iar dacă tu nu acționezi cu responsabilitate în ceea ce te privește, nu îl vei putea învăța nici pe copil acest lucru.

Iar dacă părinții nu sunt responsabili de impunerea cât mai multor reguli, atunci care este rolul lor? Jul spune că rolul lor este să creeze și să întrețină un mediu propice pentru creșterea copiilor.

Procesul de interacțiune, pentru care folosim uneori termenii „ton”, „spirit” sau „atmosferă” (filosofii greci îl numeau „ethos”), se referă la calitatea dialogului dintre membrii familiei: cum se raportează unii la alții și cum se simt. Este elementul decisiv pentru sănătatea psihică și emoțională și pentru dezvoltarea copiilor și adulților și este influențat de mulți factori variați: personalitatea și experiența de viață a părinților; relațiile lor reciproce; oscilațiile stării lor individuale; vederea de ansamblu, perspectiva și filosofia fiecăruia; conștientizarea conflictelor și abilitatea de a le face față; capacitatea de a găsi soluții ingenioase în perioadele de stres și criză; și așa mai departe. Adulții dintr-o familie sunt singurii respinsabili pentru stabilirea calității acestui ton. Ei nu pot nici să delege această responsabilitate copiilor, nici să o împartă cu ei. Copiii pur și simplu nu pot face față acestei responsabilități. Au nevoie ca adulții să și-o asume”.

Este însă mai ușor să ne concentrăm energia asupra celorlalți, așa cum se întâmplă în procesul de educare, în care celălalt trebui schimbat, decât să ne accesăm și rezolvăm propriile probleme. Uităm, de cele mai multe ori, că „cea mai mare parte a forțelor care îi influențează pe copiii noștri este formată din numeroasele fenomene și procese de care suntem mai puțin conștienți și, ca atare, asupra cărora avem mai puțin control, sau deloc”. Practic, în loc să facem din viața noastră un exemplu, ne preocupă cum să devină viața lor ceea ce nu a fost a noastră.

Conflictul

Am observat că, deseori, ne evaluăm calitatea vieții după numărul de conflicte pe care le-am avut într-o anumită perioadă. Însăși ideea de conflict ne sperie, are o conotație negativă. Nu am fost învățați și nu am experimentat că este în regulă să ai și păreri diferite. Bineînțeles, familiile sunt constituite pe valori comune, dar în multe alte privințe, oamenii gândesc și acționează diferit. Și, de fapt, reușita stă în acceptare și soluționare a conflictului. Neavând însă abilitățile de a face asta, ne sperie existența lui, care este, de fapt, normală.

„Pentru familiile tradiționale, absența conflictului era un ideal. Astfel, când apăreau conflicte între adulți și copii, părinții erau învinovățiți că nu își crescuseră corect copiii sau copiii erau învinovățiți pentru lipsa de maniere. Ca urmare, prima generație de părinți democratici pur și simplu nu a avut modele și nu știa cum să negocieze și să rezolve constructiv conflictele”.

Este, deci, absolut normal ca și copiii să aibă păreri diferite, încă de la o vârstă fragedă. Asta nu înseamnă că au fost crescuți greșit. Nu înseamnă nici că trebuie să fie cum vor ei, nici că trebuie să fie cum vrem noi. Înseamnă pur și simplu că unele lucruri suntem dispuși să le negociem, iar altele nu.

Copiii cooperează

Cel mai aspru adevăr, mai ales atunci când vorbim de „copii problemă”, este că, de fapt, copiii nu fac decât să reflecte ceea ce noi nu vrem să vedem. Sau, cum spune Juul, copiii cooprează. Nu sunt opoziționiști, încăpățânați, indisciplinați, rău voitori sau alte etichete care le sunt atribuite, de multe ori, fără milă.

„După patruzeci de ani de cercetări intense asupra famililor și două decenii de cercetări profunde asupra relației timpurii între mamă și copil, am aflat că în reaitiate este invers. De fapt, când trebuie să aleagă între a-și păstra integritatea și a coopera – iar asta li se întâmplă, ca și asulților, de o mulțime de ori pe zi -, copiii aleg cooperarea în nouă cazuri din zece. Așadar copii nu au nevoie de adulți să-i învețe să coopereze, au nevoie de adulți să-i învețe cum să fie independenți când interacționează cu alții”.

Paradigma tradiționalistă după care judecăm lucrurile este că un copil trebuie să facă lucrurile așa cum ne așteptăm noi să le facă. Să nu ne încurce. Doar că „nu așa cooperează copiii. Ei merg la miezul problemei. Fără să fie conștienți, indică mereu conflictul care împiedică familia să atingă adevărata stare de bine”. Ei „copiază sau exprimă sentimente și atitudini pe care preferăm să le ținem penru noi sau de care nu suntem conștienți”, iar acest lucru nu este deloc confortabil și ușor de acceptat.

Juul atinge multe alte subiecte sensibile, de la dezvoltarea stimei de sine, la supra responsabilizare, la sacrificiile pe care ajung să le facă copiii pentru părinți. El scrie una dintre cele mai bune cărți despre familia contemporană și provocările ei, iar în ceea ce privește acest dar unic, de a avea copii, el punctează cu acest citat cheie:

 „Când mă gândesc la darurile copiilor, mă gândesc la provocările existențiale concrete pe care copiii le pun în fața părinților lor – pentru că sunt așa cum sunt. Copiii ne forțează să ne gândim la propriile noastre tipare distructive; ne duc dincolo de limita durerii și ne fac să ne întrebăm dacă putem fi părinți”.

 

Leave a Comment