Lecturi Psihoterapie

Copilul față în față cu divorțul

„Când părinții se despart. Cum să prevenim suferințele copiilor” (Françoise DoltoInès Angelino) este o carte extrem de utilă pentră părinți, nu doar în situații de divorț, ci în orice situație de relație disfuncțională în care este implicat și un copil. Dezavantajul ar fi limbajul psihanalitic, pentru cei mai puțin familiarizați sau cu o cunoaștere superficială a termenilor de complex Oedipian, sexualitate infantilă, castrare, inconștient. Ideile exprimate în registru psihanalitic de Dolto le-am întâlnit însă și în alte variante explicative în multiple lucrări de psihologie. Le-am extras și simplificat pe cele mai importante, sper să fie de ajutor și să îi ajute pe acei părinți care trec prin asta să accepte în primul rând suferința copiilor și să nu considere eventualele simptome ale copilului un eșec, ci o oportunitate de a repara ce s-a stricat.

  • Copilul, în caz de divorț, trebuie să fie crescut de ambii părinți pentru a se dezvolta sănătos
  • Copilul, indiferent de vârstă, are nevoie să știe adevărul și să i se explice ceea ce se întâmplă pentru că el va fi cel mai afectat de despărțirea părinților: „tot ceea ce nu este semnificat prin cuvinte ține de animalic și de non-umanizat; tot ceea ce se spune în cuvinte este umanizat”. Mai mult, băgarea sub preș a divorțului poate să genereze sentimente de rușine puternice
  • Reafirmarea dragostei ambilor părinți față de copil este extrem de necesară, copilul își pune la îndoială identitatea prin faptul că lipsa dragostei dintre adulți dispare, de aceea este necesar să i se spună că părinții nu regretă relația avută și că îl iubesc în continuare
  • Apropierea mai mare a unui copil față de un părinte poate să însemne faptul că îl consideră pe acel părinte mai „suferind”, iar copilul se transformă în salvatorul lui, ceea ce nu este rolul unui copil să facă
  • Copilul mic (mai ales sub 4 ani) este recomandat să rămână în îngrijirea mamei, care își asumă rolul de părinte continuum
  • Păstrarea locuinței este de dorit și poate ușura travaliul divorțului, servind nevoii copilului de a păstra reperele de timp și spațiu
  • Nu frecvența vizitelor celuilalt părinte este importantă, ci constanța lor. Dimpotrivă, o frecvență prea mare poate să îi alimenteze copilului iluzia că părinții nu s-au despărțit și să îngreuneze sau să facă imposibil procesul de acceptare
  • Mutarea copilului de la un părinte la altul este cel mai adesea o idee proastă, extrem de proastă
  • Nu în toate cazurile mama este cea mai bună opțiune de a fi părinte continuum. Dacă, de exemplu, vorbim de un adolescent băiat se poate ca cea mai bună opțiune să fie tatăl, pentru că modelul masculin este deosebit de important, mai ales la acel moment
  • Dacă în adolescență copilul solicită expres să se mute la celălalt părinte, acesta nu este un eșec pentru părintele la care copilul a crescut până atunci, dimpotrivă. Este posibil ca adolescentul să ceară acest lucru pentru că au rămas lucruri de rezolvat în relația cu celălalt părinte
  • Este sănătos ca atât mama, cât și tata, să își refacă viața (de cuplu sau cel puțin socială) și să nu transforme copilul (inconștient) în partenerul lor. Această presiune pusă pe umerii unui copil este extrem de mare și cu efecte nocive pe termen lung si este valabilă și în cazul relațiilor menținute de conveniență, în care cei doi părinți nu mai formează efectiv un cuplu. „Este important ca un copil să știe că mama lui nu este nicidecum o persoană singură din punct de vedere social și sexual, la fel și tatăl; că în jurul lor există fie un grup etnic, fie niște prieteni, fie o familie” (n. red. – o familie nouă, nu familia de origine, care este chiar contra indicată, pentru că adultul regresează la stadiul de copil și își face și propriul copil să regreseze și să nu mai aibă încredere în el ca într-un adult)
  • Formele de abandon ale copilului prin nerespectarea programului de vizite sau neplata pensiei alimentare trebuie asumate și recunoscute ca atare. Dacă celălalt părinte nu își respectă datoria, nu trebuie ca părintele prezent să și-o extindă pe a sa, ci să găsească o altă variantă care să îi permită să împartă o parte din responsabilitate
  • Suferința copilului în cazul unui divorț este abosolut normală. Anormal este să ne prefacem că ea nu există: „Ceea ce produce drame pe viitor este ceea ce nu a produs drame în copilărie”
  • Confilctele asumate sunt o binecuvântare, conflictele ascunse sunt un blestem. Nu vă amăgiți că, dacă un copil nu arată nicio urmă de suferință, înseamnă că nu este afectat. „Oamenii vor să nu existe conflict; or tocmai conflictele sunt formatoare când sunt asumate”
  • Judecarea părinților este un pas normal în procesul de maturizare al oricărui om. Divinizarea părinților arată blocarea într-un stadiu de copil, o regresie și determină „nevroza familială”, adică „repetarea de la o generație la alta a acelorași impasuri”: „Ar fi de datoria lor de adolescenți să-i judece, pentru că au făcut ceea ce au putut și nimic mai mult. Și, pornind de aici, să-și cinstească părinții procedând altfel decât ei”
  • Cel mai bun lucru pentru dezvoltarea sănătoasă a unui copil este un cuplu solid, delimitat, stabil, care știe să se delimiteze în fața copilului și format din doi adulți capabili să-și exercite obligația de a fi părinte.

You Might Also Like

No Comments

    Leave a Reply