Cinci învățăminte de viață de la Jane Fonda, în cinci acte

În documentarul „Jane Fonda în 5 acte” (HBO) am văzut, dincolo de o actriță talentată și cunoscută, un om care a avut curajul să își trăiescă viața la capacitate maximă, dar și să o privească cu ochii larg deschiși. Să se vadă pe ea însăși așa cum este, cu alegerile și non-alegerile ei, cu regretele indispensabile unei vieți de om, dar mai ales cu înțelegerea forțelor care ne dictează viața și pe care le putem învinge doar cunoscându-le. Ar fi putut să aibă o viață simplă, „hedonistă”, cum ea însăși numește primul act. A ales însă drumul greu, cel în care contează deopotrivă cine ești și ce faci, iar lipsa de coerență sau consistență îți pot fi fatale. Însă doar atunci poți să vezi ce din istoria ta ți-a direcționat alegerile și poți începe să schimbi și să crești.

E greu să nu remarci, în documentar, puterea de a o lua mereu de la capăt, curajul de a duce o viață simplă, deși ar fi putut alege oricând o viață în lux, dar mai ales puterea de a se expune și a lupta pentru propriile valori și o cauză mai mare decât ea înăși, până la limita securității proprii. Poate complexitatea vieții ei poate să sperie sau să îndepărteze, însă ea deschide și ușa către câteva teme bune de reflecție care s-ar putea aplica, într-o măsură mai mică sau mai mare, fiecăruia dintre noi.

Nu suntem atât de liberi precum credem, suntem produsul unor generații și plătim tribut o viață întreagă unor relații timpurii care ne-au format. Avem nevoie să înțelegem asta pentru a putea să evoluăm și a fi, de fapt, mai liberi.

În film sunt multe indicii ale modului în care viața ei a fost influențată de lipsa conexiunii cu mama și a prezenței tatălui – de la nevoia de a ști cine este, până la căutarea în permanență a unei figuri masculine care să „o reprezinte” și la renunțarea de sine. Mi s-au părut însă minunate cele două momente reparatorii, de care a fost capabilă abia la maturitate, care cred însă că au făcut-o persoana asumată din prezent –  „full Jane” din actul patru.

Primul moment de cotitură este piesa pe care a jucat-o alături de Henry Fonda tocmai pentru a se apropia de el, de tatăl mereu lipsă, pe care l-a idolatrizat toată copilăria. Modul în care i-a păstrat în scena de final un gest surpriză (o atingere de mână) pentru a obține o minimă confirmare și conexiune din partea lui, arată cât mare a fost această lipsă și nevoie. Relațiile sale deficitare cu bărbații reflectă această dizolvare a sinelui pentru a fi văzut și acceptat de celălalt.

Scrierea autobiografiei mamei ei a pornit din aceeași nevoie de a înțelege lipsa de conexiune pe care a simțit-o față de ea și pe care ea însăși a perpetuat-o (inconștient) fiicei ei, nereușind să-i acorde în prima parte a vieții atenția necesară tocmai din cauza propriilor traume. „Mi-am văzut mereu mama ca o victimă”, spune Jane Fonda, iar de aici greutatea de a-și asuma rolul de femeie-mamă – nașterea traumatizantă, depresia post-partum, căutările. Inclusiv bulimia, deși în film nu se face această legătură, este o tulburare strâns legată de relația cu mama.

Cumva, prin aceste apropieri de trecut, dar și prin experiențele dureroase pe care le-a traversat (divorțul, maternitatea), Jane s-a apropiat de ea însăși și a putut să devină, cu fiecare etapă a vieții ei, mai liberă și mai asumată. Nu a fost un proces de zece pași, au fost lecții dure care i-au reconstruit, de fiecare dată, traseul.

Nevoia și curajul de a ști cine ești. Fără un drum deschis către noi înșine, viața poate părea doar o întâmplare căreia, în momentele dificile, va fi greu să îi găsești sensul. Dacă însă știi că există ceva dincolo de aparențe, atunci căutarea dobândește alte valențe, iar viața un sens.

Pentru Jane Fonda arta a fost, la început, o modalitate de imersiune în sine. Asumându-și roluri mai complexe, a străpuns și altă profunzime a propriului eu. Pentru alții, acest drum poate nu e arta. Dar sunt sigură că fiecare om are o modalitate de a accesa cine este cu adevărat și că are nevoie să se cunoască la un nivel profund.

Deși „cunoaște-te pe tine însuți” este unul dintre cele mai vechi dictoane din lume uneori, poate părea că drumul de a înțelege cine ești este doar un moft al lumii moderne. Mai ales atunci când, în aparență, ai totul sau tot ce cred oamenii că, dacă ar avea, ar fi fericiți. Un motiv în plus de a vedea că a te descoperi este o condiție sine-qua-non a unei vieți trăite cu sens.

Nevoia de a contribui la ceva mai mare ca tine poate fi o nebunie a tinereții, dar și un indicator al unei maturități asumate, căci avem nevoie să lăsăm în urmă ceva atunci când trecem prin viață. Nu trebuie să fie formula „copil, carte, copac”, poate să fie orice formulă proprie care dă sens vieții, dincolo de plăcerea imediată.

Cred că avem cu toții, intrinsec, nevoia de a contribui, cât de puțin, la ceva mai mare ca noi. Fie că e vorba de comunitatea în care suntem, de organizația în care lucrăm, de țara în care trăim. În cazul ei, fiind vorba de o persoană publică, amploarea acestor cauze a fost mai mare, dar asta nu exclude faptul că oricine poate avea o cauză cât de mică la care să contribuie și niște valori pe care să le susțină activ. De la feminism și egalitate în drepturi, la activism anti război, de la stil de viață sănătos la influențarea mentalității asupra persoanele vârstnice, Jane nu s-a oprit niciodată din militat pentru o cauză cu toată ființa ei. Un exenplu numai bun să ne facă să ne gândim care sunt cauzele în care credem și cum putem contribui, fiecare, la o lume mai bună.

Ieși din capcana perfecțiunii! Este un lucru pe care îl auzim des, dar avem nevoie să ne fie reamintit și mai des. Pentru că „perfecțiunea” și „valoarea” sunt printre cele mai dese confuzii pe care le facem.

În momentul în care înțelegi cine ești și cine suntem, de fapt, ca oameni, îți dai seama că perfecțiuena este doar o capcană, ba chiar o slăbiciune, pentru că te obligă să ascunzi și să te ascunzi, te face să îți fie frică să îți asumi și să te asumi. ”Mi-am petrecut o mare parte din viață simținând că, dacă nu sunt perfectă, nimeni nu mă va iubi. Apoi am realizat că a încerca să fii perfect nu este decât un drum toxic. Nu suntem perfecți. Trebuie să ne iubim umbra. Trebuie să ne îmbrățișăm și acceptăm umbrele. Și, uneori, destul de bun este destul de bun”. Așa se termină documentarul despre Jane Fonda și cu aceste gânduri ar trebui să ni se termine zilele, mai ales cele proaste – valoarea nu înseamnă perfecțiune, iar greșelile fac parte din viață.

Asumarea. Dacă este ceva ce am admirat la Jane, urmărind filmul, a fost asumarea. Da, atât am putut în acel moment. Da, am greșit. Da, am și regrete. Ele m-au adus mai aproape de cine sunt și mi-au deschis ochii. Da, am făcut lucruri bune, de care sunt mândră. Da, nu sunt întotdeauna așa cum mi-aș dori să fiu. Dar asta mă face cine sunt.

Nu avem puterea să devenim altcineva, avem însă forța de a ne uita în oglindă și a ști cine suntem, atât în întuneric, cât și pe lumină. Altfel, viața noastră va aparține destinului, conjuncturii, norocului și mai puțin nouă.

 

Leave a Comment