Cea mai bună mamă – Part I

Cea mai bună mamă nu este cea care citește cele mai multe cărți. Nici cea care cere cele mai multe sfaturi. Este cea care își folosește intuiția și îi oferă copilului protecție și dragoste. Ea nu este perfectă. Ea este suficient de bună. Are încredere în propria ei judecată și se adaptează activ la nevoile copilului. Însă tocmai părerile multiple, copilăria proprie și fricile ne opresc să dăm curs acestui instinct natural. Va fi copilul prea răsfățat? Îi ofer cea mai bună educație? Gândurile o iau înaintea faptelor și viitorul ocupă locul prezentului. Fără să intru în toate detaliile psihanalitice, voi răspunde la câteva întrebări care macină de obicei mamele folosindu-mă de ce spune D. W. Winnicott, pediatru și psihanalist, în ”Copilul, familia și lumea exterioară”.

Care este cel mai important lucru pe care trebuie să îl știe o proaspătă mamă?

 „Cel mai important lucru este că voi simțiți că bebelușul merită să fie cunoscut ca persoană și asta încă din primele moment de viață” (p 21).

„Unele persoane cred că un copil este ca lutul în mâinile unui olar. Ele încep să îl modeleze și se simt responsabile de ceea ce vor obține. Total greșit. Dacă asta este ceea ce simțiți, veți fi copleșite de o responsabilitate pe care nu trebuie să v-o asumați. Dacă acceptați ideea că bebelușul conține în el tot ce îi trebuie pentru a trăi, atunci veți putea acorda mai multă atenție procesului de dezvoltare și veți fi fericite să răspundeți nevoilor lui” (p 33).

„Cei care se ocupă de îngrijirea bebelușilor trebuie să fie capabili să gândească din perspectiva sărăciei, bogăției personalității umane, care este cu totul altceva (n. red. – decât boala și sănătatea) (p 65).

Cât de repede trebuie să-i trasăm bebelușului nostru reguli?

„În ceea ce privește teoria conform căreia bebelușul trebuie să învețe cât mai devreme regulile, adevărul este că acest proces nu are niciun rost atâta vreme cât bebelușul nu a acceptat existența lumii exterioare și nu s-a împrietenit cu aceasta. Iar baza acestei acceptări a realității exterioare este prima perioadă scurtă în care mama urmează în mod natural dorințele copilului” (p 38).

De ce este importantă mama pentru bebeluș?

„La începutul vieții, bebelușul trebuie să aibă cel puțin un element pe care să se poată baza, altfel nu există nicio speranță că el va fi sănătos din punct de vedere psihic” (p 67).

„Dacă mama stabilește cu succes relația dublă pe care o are cu bebelușul ei, oferindu-i un proces de alăptare sănătos și, în același timp, rămânând singura persoană din viața lui atâta timp cât este nevoie până când ambii se simt ca două ființe umane complete, atunci dezvoltarea emoțională a bebelușului a parcurs un drum lung în dezvoltarea sănătoasă, care reprezintă baza existenței independente într-o lume populată de ființe umane” (p 62).

De ce plâng bebelușii?

„Plânsul îi dă bebelușului sentimentul că își exersează plămânii (satisfacție), sau este un semn de nemulțumire (durere), sau este o modalitate de exprimare a supărării (furie), sau este un cântec trist (suferință)” (p 70).

„Plânsul de durere și de foame apare încă de la naștere. Plânsul de furie apare atunci când copilul poate face conexiuni, iar plânsul de frică, cel care indică presimțirea suferinței, indică faptul că bebelușul a început să dezvolte idei. Suferința indică ceva mult peste restul sentimentelor acute” (p 80).

„Lacrimile aparțin mai mult plânsului trist decât furiei” (p 77).

„Un bebeluș trist poate avea nevoie de iubirea voastră fizică și demonstrativă. Dar nu are nevoie să îl gâdilați și să îl săltați pe genunchi – adică nu are nevoie să fie distras de la tristețea lui. Să zicem că este într-o perioadă de doliu și are nevoie de un timp pentru a o depăși” (p 81).

„Mulți oameni se apără împotriva suferinței și durerii atât de bine, încât nu pot lua lucrurile atât de în serios pe cât ar dori să le ia; ei nu pot simți sentimentele profunde pe care și-ar dori să le simtă, deoarece se tem de realitatea lor. Și, astfel, sunt incapabili să își asume riscurile de a iubi o persoană sau un lucru” (p 76).

Cum știm că facem lucrurile bine? Când știm că suntem mame / părinți suficient de buni?

„Faptul că doriți să vă devotați îngrijirii propriului copil înseamnă că acesta este un norocos” (p 82).

„Pe termen lung avem nevoie de mame și de tați care au descoperit cum să aibă încredere în propria persoană. Aceste mame, împreună cu soții lor, construiesc cele mai minunate cămine în care bebelușii se pot dezvolta” (p 58).

”Mama și tatăl îndeajuns de buni nu își doresc să fie divinizați de copiii lor. Ei suportă extremele – idealizarea și ura – și speră că, la un moment dat, copiii îi vor vedea exact așa cum sunt: niște ființe obișnuite” (p 103).

„Și să știți că nu este nevoie ca părinții să știe tot ce se întâmplă în mințile copiilor când aceștia sunt mici, tot așa cum nu trebuie să știe toată anatomia și fiziologia pentru a crește copii sănătoși fizic (…)Există o singură metodă de a îngriji cum trebuie un copil – cu sufletul”  (p 129).

 

Leave a Comment