Consiliere psihologică și psihoterapie

Burnout-ul – cum poți ajunge să te epuizezi?

Moft? Slăbiciune? Stres? Muncă multă? Epuizare? Burnout-ul, recent redefinit de Organizația Mondială a Sănătății, este mai mult decât conținutul și cantitatea efectivă de muncă, este relația și starea noastră emoțională în raport cu munca. Nu este doar stresul în sine, ci este un stres pe care noi nu îl mai putem gestiona, fiind în legătură directă cu resursele persoanei și cu experiențele ei de viață.

Pentru a fi diagnosticat cu burnout trebuie să bifezi, în principiu, trei condiții – să te simți epuizat, să te simți rupt emoțional de mediul tău profesional și să ai sentimente de negativism și cinism față de acesta, coroborat cu un randament din ce în ce mai scăzut. Burnout-ul poate afecta orice categorie profesională și poate fi ușor reperat atunci când observăm entuziasm și interes mai scăzut, depresie, cinism, oboseală, plictiseală, descurajare, epuizare emoțională, depersonalizare, lipsa compasiunii și a sentimentului de împlinire profesională.

Toate acestea ne sunt într-o măsură mai mică sau mai mare cunoscute. Cu toții am trecut, măcar o dată, prin perioade de oboseală acută, însă nu toate au durat atât de mult și au fost atât de intense cât să se transforme în ceea ce astăzi numim, ca la carte, burnout. Ce face diferența? Bineînțeles, e necesar să ne uităm la numărul de ore muncite, la timpul alocat pasiunilor noastre, la timpul pe care îl petrecem în familie sau cu prietenii, dar mai mult decât atât cred că este esențial să ne uităm la relația noastră cu munca și la ce ne dorim să obținem prin intermediul ei. Pentru că într-un fel mă raportez la muncă atunci când lupt pentru supraviețuire și în alt fel mă raportez la muncă atunci când îmi doresc ca ea să fie o parte coerentă din mine însămi. Într-un fel mă raportez la muncă atunci când ea mă completează, firesc, și în alt fel atunci când munca este un mod de evadare sau de fugă de la alte probleme cu care nu vreau să intru în contact – depresie, anxietatet, stimă de sine scăzută, nesiguranță. Într-un fel mă raportez la muncă atunci când mă simt văzut și respectat și în total alt fel atunci când sunt abuzat, când punctul meu de vedere nu contează. Într-un fel se crează relația mea cu munca atunci când mă identific cu ea, când îmi vine greu să separ rezultatele de mine însumi, și în alt fel mă raportez la ea când ea constituie doar una dintre multiplele mele forme de exprimare și când pot vedea reușitele și eșecurile ca un parcurs firesc. Munca poate fi, desigur, o formă importantă, căci cu toții avem nevoie să găsim sens în ceea ce facem, dar cu toate acestea să nu spună totul despre noi.

Nevoia de a fi văzuți și de a conta, relația cu munca

Mai mult ca înainte, pentru mulți dintre noi, munca nu este doar o sursă de venituri, ci o modalitate prin care facem ceva să ne mulțumească, să lăsăm ceva în urmă. În acest context, burnout-ul poate apărea nu doar de la muncă prea multă, ci și de la o muncă care nu ne aduce provocările de care avem nevoie să creștem, de la relații nesatisfăcătoare, de la neglijența constantă a nevoilor proprii sau de la un mediu toxic, în care simțim că nu contăm sau de la presiunea prea mare pe care o punem pe noi înșine. Ce ai răspunde, simplu, dacă te-aș întreba care este relația ta cu munca? Ai considera că există o relație echitabilă, mulțumitoare, sau una disproporționată? Ce îți aduce? Ce te aștepți să îți aducă? Ce oferi tu? În ce parte se înclină balanța și ce ai mai avea nevoie pentru ca lucrurile să fie mulțumitoare? Ce ai fi dispus să faci în această direcție? Când relația noastră cu munca este proastă, inechitabilă, când nu facem ceea ne place și simțim că suntem apreciați pentru ceea ce facem, sau când ne așteptăm să ne ofere mai mult decât ne poate oferi, șansele de a ajunge la burnout cresc.

Cognițiile distorsionate despre muncă

Deseori moștenim multe cogniții distorsionate în raport cu munca. Fie avem o frică extrem de mare de eșec, de pierdere, fie considerăm nu avem cum să contăm oricum în ochii angajatorului așa că mai bine nici nu ne mai spunem părerea, fie avem impresia că succesul este direct corelat cu munca multă și că, dacă nu ne epuizăm, nu putem avea succes, fie credem că dacă nu suntem cei mai buni în ceea ce facem trăim degeaba sau nu avem valoare. Există o multitudine de credințe eronate pe care le putem avea în raport cu munca. Nu întâmplător, căci nu foarte departe în timp lupta pentru supraviețuire ne dicta mai degrabă alegerile decât pasiunea, iar mulți dintre părinții și bunicii noștri au fost deposedați la propriu sau la figurat. De aceea, poate este important să punem aceste cogniții sub lupă, să ne dăm seama daca sunt ale noastre, dacă vin din experiențele noastre sau dacă mai degrabă ducem mai departe niște cogniții izvorâte din niște situații specifice care nu ne aparțin și pe care le generalizăm și le facem axiomele propriei vieți. E important ca, atunci când ne gândim la muncă, să ne gândim la experiențele noastre personale și la contextul specific în care ne aflăm, la ce ne dorim exact de la ea, ce nevoi ar trebui să ne satisfacă, ce suntem dispuși să facem în acest sens și ce loc ocupă ea în viața noastră în punctul în care ne aflăm.

Cinismul, perfecționismul și ceilalți demoni care ne viciază starea de bine

Perfecționismul este de multe ori antecamera burnout-ului. Nu numai că perfecținismul ne face să punem foarte multă presiune pe noi, dar nici nu ne influențează rezultatele în mod pozitiv. De cele mai multe ori, ne demotivează și ne face să uităm că, fără greșeli, nu există evoluție. Perfecționismul este orientat către ceilalți, nu către noi, și este în consecință autodistructiv.  „Perfecționismul nu reprezintă cheia succesului. În realitate, cercetările arată că perfecționismul îngreunează performanța. Perfecționsmul este corelat cu depresia, anxietatea, dependența, cu o încremenire a vieții sau cu oportunități ratate”, spune Brene Brown în „Curajul de a conduce”.

Perfecționismul individual se combină adesea cu cinismul colectiv. Dacă ești într-un mediu în care nu există respect, în care este mai ușor să fii cinic decât sincer și deschis, în care ironia a înlocuit bucuria, gândește-te de două ori dacă ești în mediul potrivit, cum se face că ai ajuns acolo și cum ai putea să îl schimbi. Cinismul și sarcasumul sunt efectele exterioare ale unui perfecționism atât de mare care a condus la imobilizare. Cine nu are curajul să încerce, va avea tot timpul destulă îndrăzneală să critice. „Cinismul și sarcasmul sunt veri buni care stau pe locurile ieftine din spatele sălii. Dar nu îi subestimsa – adesea, în drumul lor, produc valuri de sentimente rănite, furie, confuzie și ranchiună. Am văzut aceste comportamente distrugând relații, echipe și culturi atunci când sunt modelate de oamenii aflați la cele mai înalte niveluri în grup și/ sau când sunt lăsate necontrolate”, remarca Brene Brown în munca ei vulnerabilitatea și organizațiile.

Dar cum se face că accelerăm accelerația atât de tare?

Munca, ca și celelalte lucruri pe care le facem, ar trebui să fie o prelungire firească a noastră, nu un buton de deconectare de la alte probleme, un mod exclusiv de existență sau o pedală de accelerație. Când munca devine tot și toate, când în loc de eu există munca mea, lucrurile scapă de sub control. Orice eșec, oricât de mic, va fi un atac la propria persoană. Orice neînțelegere, complicație se va solda cu ore de nesomn, stres și anxietate. Or, reușitele și nereușitele merg deseori mână în mână. Proverbul „numai cine nu muncește nu greșește” este cât se poate de adevărat.

Dependența de muncă

Munca poate ajunge să fie o dependență, ca orice altă dependență. Deși este o dependență glorificată, căci cine muncește mult este considerat harnic și ambițios, în esență ea poate fi un mecanism de deconectare de la sine la fel de bun și cu consecințe la fel de nefaste. Căci rolul dependenței este să acopere un gol, iar persoana dependentă nu este niciodată staisfăcută. „Starea ei spirituală și emoțională este aceea de sărăcie, în ciuda nenumăratelor reușite și bogății”, spune Gabor Mate în „Tărâmul fantomelor întunecate”. Dacă munca este sau devine o dependență este evident că va lipsi butonul de stop, nu vom ști când să ne oprim, nici măcar când să ne odihnim, căci fără nevoia de a face ceva ar trebui să ne confruntăm proprii demoni, de care fugim. Iar când munca este o dependență, burnout-ul este la o aruncătură de băț.

Burnout-ul și depresia

Așa cum există o categorie de clienți care preferă să se ducă la coach ca să evite mersul la psiholog, așa există și o categorie de persoane care preferă să spună că suferă de burnout pentru a nu conștientiza, poate, depresia și anxietatea din spate. Uneori, o depresie latentă e ținută „sub cotrol” cu un stil de viață foarte activ și se poate declanșa printr-o expunere prelungită la factori stresori, incluzându-i pe cei din categoria profesională. Asta nu înseamnă că ea nu a existat înainte și nici că epuizarea a generat-o, ci doar a potențat-o. De altfel, manifesările atât ale burnout-ului, cât și cele ale depresiei nu sunt foarte diferite și este necesar să le privim împreună, nu separat. Tocmai de aceea, atunci când vorbim de burnot, depresia este o variabilă de luat în considerare. Deși stilul de viață în care nu ne deconectăm niciodată pare să fie o constantă a lumii în care trăim, de multe ori este și o nevoie interioară de a fi mereu în priză.

Burnout-ul și trauma

În lumina noilor abordări ce țin de traumatologie, putem considera că, uneori, la rădăcina simptomelor de epuizare se poate afla o traumă sau că expunerea la evenimente traumatizante repetate în mediul profesional poate duce la simptome care pot fi confundate cu burnout-ul. Atunci când trauma este prezentă, ne putem afla adeseori în poziția de supraviețuire, tocmai pentru a nu intra în contact cu suferința, durerea, cu ceva ce am pierdut, la un moment dat. Munca multă, nevoia exacerbată de reușită și auto depășire poate masca alte probleme. Trauma vicariantă, pe de altă parte, este o altă ipostază în care ne putem afla atunci când acuzăm simptome de epuizare. În cazul traumei vicariante, putem observa hiperresponsabilizare, lipsa granițelor, dificultatea de a te deconecta de probleme sau chiar gânduri invazive, coșmaruri, comportamente de evitare atunci când ajungem la sindrom de stres traumatic secundar. Există profesii mai predispuse traumelor vicariante – cadre mediacle, psihologi și psihoterapeuți, angajații din serviciile de urgență sau din asistență socială. Această conceptualizare ne poate ajuta să înțelegem dacă ceea ce simțim are șegătură doar cu munca sau dacă mai sunt și alți factori asupra cărora este necesar să intervenim.

Cum să preîntâmpin burnout-ul?

Cea mai bună metodă de a preîntâmpina burnout-ul este analiza propriei relații cu munca și înțelegerea mecanismelor din spatele epuizării. O cheie esențială este a vedea munca din perspectiva a ceea ce suntem și cine vrem să fim în relație cu munca. Am fi surprinși să vedem că, deși rezonăm la argumentele financiare și securitate, iar ele sunt de maximă importanță, de multe ori nu acestea sunt motorul burnout-ului. Uneori, nici nu este necesar să vorbim de muncă multă pentru a putea vorbi de burnout. Cele care ne consumă sunt relațiile în care ne aflăm și care ne storc de energie sau așteptările pe care le avem.

Atenția acordată propriei persoane este cu atât mai importantă în profesiile în care gradul de stres este foarte mare sau în care avem de-a face cu o potențială traumă vicariantă. Un stil de viață echilibrat, prieteni și legături sociale bune, activități plăcute care să ne reîncarce cu energie, limite clare și sănătoase și un proces de analiză persoanlă sunt deseori necesare pentru a fi sănătoși fizic și emoțional.

You Might Also Like

No Comments

    Leave a Reply