Psihoterapie

Au nevoie copiii de mame eroine pentru un atașament securizant?

În lumea parenting-ului se vorbește adesea de tipul de atașament. Nu întâmplător. Sănătatea emoțională, bunăstarea și echilibrul echivalează, în termenii teoriei lui John Bowlby, cu un atașament securizant. El este baza de echilibru de care avem nevoie pentru a ne construi relații sănătoase și o viață în care să predomine încrederea și optimismul în relații, iar primii ani sunt cei care pun bazele dezvoltării lui. Pentru că, fără relații bune, în care să ne lăsăm să fim vulnerabil și în care să avem încredere, fericirea pare adesea imposibillă.

Pe cât de importantă și fertilă este teoria atașamentului, pe atât de prost înțeleasă ajunge, uneori, la părinți. După chipul și asemănarea lumii în care trăim, un comportament coerent profund a fost dat la schimb pe trei reguli și tehnici care, în ecuația totală, valorează mult prea puțin pentru construirea unui atașament sănătos. Nici purtatul copilului, nici alăptatul la cerere, nici prezența mamei în viața lui neîntrerupt în primii trei ani, nici înțărcatul blând nu reușesc să îi asigure copilului, singure, atașamentul securizant. Atașamentul securizant nu este același lucru cu „attachement parenting” deși, desigur, unele din aceste lucruri pot să ajute la construirea unei relații bune și de încredere. De exemplu, prezența mamei este foarte importantă, iar alăptatul la cerere face parte din responsivitatea mamei la nevoile copilului în primul an de viață.

Aud multe mame care spun „am stat până la trei ani cu copilul, deci este securizat”, „l-am alăptat la cerere, deci este securizat”, „am făcut totul pentru el, deci sigur se simte în siguranță”, așa cum am auzit și mame convinse că bebelușul se va descurca și va crește indiferent ce vor face ele, atât timp cât îi sunt satisfăcute nevoile fiziologice, și am simți dezamăgirea multora când lucrurile nu stăteau fix așa. Acest „securizat” a devenit un fel de obiectiv de atins, mutând atenția de la relația dintre mamă și copil, la exterior, la a dovedi – fie nouă înșine, fie celorlalți. Da, este minunat să îi poți oferi copilului tău un atașament securizat. Însă cel mai bun lucru pe care îl poți face să se întâmple asta, nu este ce poți să faci pentru copil, ci ceea ce poți să faci pentru tine și cum poți să fii prezent în relația dintre voi, în afara lucrurilor care „trebuie” sau „e bine să fie făcute”.

John Bowlby si Mary Ainsworth și-au bazat această teorie pe observații referitoare la separările mamă-copil din primii ani de viață, mama fiind de regulă principala sursă de atașament a copilului. Ceee a observat Bowlby este că separările dintre mamă și copil în primii trei ani e viață au un impact major asupra acestuia, iar relația cu mama devine șablonul pentru toate celelalte relații semnificative – modelul intern de funcționare sau harta mentală a viitoarelor relații. Mary Ainsworth este cea care, în urma studiului empiric Strange Situation, a observat diferite tipare de reacție la copiii în vârstă de un an care erau lăsați cu o persoană necunoscută.

Bowlby era de părere că atașamentul nu se dezvoltă în relație cu o anumită persoană până la 6-7 luni (când apare și prima anxietate de separare), eu așa avea aici niște întrebări și îndoieli și cred că studiile recente confirmă că relația mamă copil precede chiar nașterea. Copilul poate să se simtă dorit sau nedorit încă de dinainte de a apărea pe lume și are cu mama, fie că ne place sau nu, o legătură organică, care nu poate fi înlocuită. Odată ce crește (de la 9 luni, zice Bowlby), el poate construi legături de atașament diverse cu mai multe persoane, legături care pot încurca sau, dimpotrivă, ajuta. Asta nu înseamnă că prima relație poate fi înlocuită, ea rămâne semnificativă pentru copil.

Cel mai important aspect al unei relații sănătoase este să răspunzi adecvat nevoilor copilului. Adică capacitatea de a percepe și de a răspunde la semnalele lui – interacțiune sensibilă și responsivitate, cum spune Mary Ainsworth.

Cum s-a manifestat tipul de atașament al copilului în studiul efectuat de Mary Ainsworth?

Bowlby și Ainsworth au indetificat patru tipuri de atașament. Atașamentul securizant, nesecurizant-evitant sau demisionar, nesecurizant-nesigur sau ambivalent și dezorganizat, cel din urmă indicând lipsa unei strategii coerente de răspuns și o predispoziție la tulburări grave. În timp ce atașamentul securizant este cel care îl va determina pe viitorul adult să aibă încredere în oameni, în relații, în dragoste, atașamentele nesecurizate (evitant și ambivalent) sunt mai degrabă strategii de supraviețuire pe care copiii au fost nevoiți să le dezvolte pentru a face lipsei (fizice sau emoționale) sau nesiguranței și ambivalenței persoanei de atașament. De aceea, anxietatea dau depresia netratată a mamei mai ales din această primă perioadă de viață poate avea consecințe pe termen lung asupra copilului.

Studiul „Strange Situation”, care a luat în calcul și a urmărit 26 de femei însărcinate și copiii lor pe parcursul unui an, a observat reacția copiilor la separarea și reunirea cu mama și expunerea lor o persoană strănă. Mary Ainsworth a considerat mai elocvent răspunsul la reunire, decât cel la separare. În timp ce copiii siguri se linișteau imediat la reunirea cu mama și arătau încredere în disponibilitatea persoanei de atașament, deși și ei plângeau la plecare, copiii evitanți se comportau ca și cum mama nici nu plecase, deși nivelul lor de cortizon creștea pe timpul plecării, iar cei ambivalenți deveneau extrem de preocupați să nu piardă din nou persoana de atașament la revedere, fie că se manifestau furios sau pasiv, ei erau copleșiți – „era ca și cum – chiar și în prezența ei – acești copii căutau o mamă care nu era accolo” (David J Wallin, Atașamentul în psihoterapie).

Astfel, deși poate tindem să credem că copiii care nu au reacții puternice la separare au un atașament insecurizant, lucrurile nu stau, de fapt, așa. Copiii atașați sănătos nu sunt cei care fac față separărilor de părinți fără să sufere, ci sunt cei care pot să reînoade repede relațiile, pentru că preiau acest model de încredere de la părinții lor. Sunt supărat că pleacă, spune copilul securizat, dar am încredere că se întoarce, așa cum am încredere și să îmi manifest nemulțumirea fără riscul de a mă simți respins. Sau, cum spune Bowlby, „paradoxal, (…), personalitatea sănătoasă nu se dovedește nici pe departe atât de independentă pe cât o sugerează stereotipurile culturale” (John Bowlby, Crearea și reperea legăturilor afective). Avem, intrinsec, nevoia de relații, astfel că procesul de a face bebelușul independent nu este decât un nonsens sortit eșecului. De fapt și de drept, avem nevoie de o persoană în raport cu care să ne reglăm emoțiile până la 23 de ani.

Dacă mamele cu copii cu atașament securizant erau descrise ca prezente și responsive la semnalele copilului, dând dovadă de sensibiliate în relația cu copilul, mamele copiilor evitanți refuzau ofertele de apropiere sau se retrăgeau când copiii erau triști, iar cele cu atașament ambivalent deși nu respingeau copiii, erau totuși puțin responsive la semnalele lor și păreau să descurajeze autonomia. Copii nu fac, așadar, decât să se adapteze la atașamentul persoanei de îngrijire, pentru că depind de aceasta. Ei își modelează răspunsurile pentru a fi văzuți și acceptați.

În timp ce studiile arată o corelație clară între separea de figura maternă în primii trei ani de viață și depresie sau alte tulburări emoționale (vezi Bowlby), prezența mamei (sau a figurei de atașament) nu garantează un atașament securizant. Ceea ce garantează, de fapt, un atașament securizant este ca mama să aibă un atașament securizant. Studiile arată că, de obicei, copiii moștenesc tipul de atașament al persoanei de îngrijire (cu o capacitate de precizie de 75%), iar tipul de atașament observat la vârsta de un an rămâne constant și la șase ani (cum a observat Main) și pe perioada vieții adulte. „Diferențele în comportamentul copiilor față de mame în situația străină prezic nu numai diferențele corespunzătoare în „narațiunile” separării (…), ci și în desenul familiei realizat de copiii de șase ani, răspunsurile la fotografiile instantanee ale unei familii și comportamentul la revenire după o scurtă separare de părinți” (David J Wallin, Atașamentul în psihoterapie).

Ce ne ajută să schimbăm ciclul transgenerațional?

Având toate aceste informații, este posibil să simțim și mai multă presiune în fața inevitabilului: „copilul va moșteni tipul meu de atașament”. Informația nu ar trebui însă să ne facă lipsiți de putere, ci să ne dea mai multă putere. Oricând, o relație poate fi îmbunătățită. Dar, pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuie să avem curajul să vedem ceea ce este și să pornim de la această realitate. Cum sunt eu? Ce am adus eu în această relație? Prin ce comportamente s-a manifestat tipul meu de atașament? Ce aș putea face diferit acum că știu că ceea ce am simți nu are neapărată legătură cu copilul meu, ci cu propria mea copilărie?

Acestea sunt doar o parte din întrebările pe care ni le putem adresa și fac parte din ceea ce Main numește schimbare reprezentațională sau mentalizare, iar Fonagy numește funcție reflectivă. Fonagy vede mentalizare ca o posibilitate conștientă de a întrerupe ciclul transmiterii atașamentului insecurizant. „Cunoașterea metacognitivă face posibilă aprecierea schimbării reprezentaționale (ideea că sentimentele și credințele se pot schimba de-a lungul timpului) și a diversității reprezentaționale (recunoașterea faptului că, în aceleași circumstanțe, alții pot avea credințe și sentimente diferite de ale noastre, dar care sunt în egală măsură valide). Atunci când persoana de îngrijire devine conștientă de atașamentul său și de modul în care i-au influențat experiențele timpurii modul de a reacționa și de a se simți în raport cu copilul, are posibilitatea de a reacționa conform alegerii pe care o face în prezent și nu în virtutea experiențelor din trecut. Modul în care se va simți în legătură cu copilul nu va mai fi luat ca o realitate absolută, ci ca una relativă, pe care o poate influența. Pentru ca acest lucru să se întâmple e necesar ca mama să reflecteze și să aleagă acțiuni conștiente.

Fonagy a studiat mai departe atașamentul în rândul a 100 de cupluri înainte de nașterea copilului și la un an, urmărind să testeze dacă reflecția poate schimba trecutul problematic. Concluzia la care a ajuns este că, chiar dacă mamele au avut un trecut dificil, mentalizarea le-a ajutat să aibe copii siguri.

„Părinții care reușesc să conțină emoțiile de nestăpânit ale copilului cu răspunsuri care transmit empatie, capacitatea de a face față și aprecierea față de atitudinea intențională a copilului sunt implicați într-un proces de reglare afectivă interactivă. Prin acest proces, ei reîntăresc încrederea copilului în relația de atașament văzută ca un sanctuar sigur și ca o bază de siguranță” (David J Wallin, Atașamentul în psihoterapie)

Trebuie însă să ținem cont că psihicul poate să fie destul de rigid când vine vorba de experiențe timpurii și că ne vom ascunde multe dintre aceste experiențe în spatele raționalizării. Vom înlocui deseori ceea ce simțim cu „așa e bine” sau „așa se face”. De aceea, adeseori, schimbarea noastră ca adulți se poate produce doar într-o relație securizantă, în care să avem curajul să vedem ceea ce este dureros și în care să putem dobândi o nouă hartă mentală, iar aceasta este – cel mai adesea – relația terapeutică.

Având în vedere impactul major al primilor ani de viață și faptul că ei pun baza a ceea ce suntem, cu cât începem mai devreme propriul proces de conștientizare și vindecare, cu atât este mai util. Tocmai de aceea Bowlby spune că „ajutorul specializat acordat părinților după naștere, precum și în primii ani de viață ai copilului poate fi extrem de important în a le facilita dezvoltarea relației afectuoase și pline de înțelegere pe care majoritatea își doresc să o aibă cu copilul lor. (…) În această fază timpurie a parentajului, sentimentele părinților par mai accesibile decât în alte perioade, ajutorul este adesea căutat și foarte bine primit, iar pentru că relațiile din cadrul familiei sunt încă flexibile, acest ajutor este, de asemenea, și eficient.” (Bowlby)

Copiii noștri nu au nevoie de mame eroine, dar au nevoie de mame care să se uite la ele însele și care să fie capabile să vadă ce aduc ele în relație și ce pot schimba. Informația nu trebuie să devină o presiune, ci o oportunitate de a crește, în orice moment al relației te-ai afla.

You Might Also Like

No Comments

    Leave a Reply