Dialoguri Psihoterapie

Un copil ținut în brațe va deveni râzgâiat și alte 10 mituri despre creșterea copiilor

Când se discută despre creșterea copiilor, miturile înlocuiesc adesea știința. Pe lângă credințele false despre alăptare, somn sau achiziții, în calitate de psiholog observ, deseori, că există și mai multe credințe greșite în ceea ce privește modul în care se dezvoltă un copil din perspectivă relațională. Psihoeducația lipsește chiar și printre cei mai educați. Ce e și mai important este că, deși cu toții ne dorim certitudini, acțiunile noastre au, de fapt, mai multe nuanțe și trebuie văzute în contextul în care se întâmplă pentru a le înțelege cu adevărat impactul.

Iată 10 mituri care se tot vehiculează despre relația părinte-copil:

  1. Nu i se întâmplă nimic copilului dacă atunci când e mic lipsesc de acasă câteva zile

Depinde. Conform teoriei atașamentului, dezvoltată de John Bowlby, copilul are nevoie în primii ani de o figură sigură de atașament. Dacă această figură de atașament este mama, ideal ar fi ca aceasta să fie cât mai prezentă atât fizic, cât și emoțional, în primii doi ani de viață, optim trei. Dacă figura de atașament securizantă este bunica, tata sau bona, atunci copilul nu mai percepe la fel de intens lipsa mamei. De aceea, dacă mama nu se poate dedica în totalitate copilului în primii ani de viață, atunci este mai bine să găsească o soluție alternativă funcțională, adică pe cineva care să fie o figură sigură de atașament pentru copil și să accepte că nu va fi ea aceea.

Prezența fizică nu este garantul unui atașament securizant, disponibilitatea emoțională și conectarea au o contribuție majoră. De aceea, în cele mai multe cazuri copiii „moștenesc” tipul de atașament al mamei. Plecările prelungite crează însă nesiguranță, mai ales că noțiunea de timp pe care o au copiii este diferită.

  1. Dacă nu plec deloc de lângă copil, cu siguranță el va avea un atașament securizant

Dacă copilul petrece timp doar cu mama și cu nimeni altcineva, ar putea înțelege că doar lângă ea este în siguranță. La fel cum, dacă mama este prezentă fizic lângă copil tot timpul, nu înseamnă că este și disponibilă emoțional și îi răspunde la nevoi. Prezența fizică nu este, așadar, garantul atașamentului securizant. Contează, însă, timpul pe care îl petrece mama departe de copil și vârsta copilului. Sunt studii care arată că în primul an de viață, un copil expus la douăzeci sau mai multe ore de îngrijire alternativă pe săptămână prezintă deja un risc cosiderabil mai mare de a se simți în nesiguranță (vezi Oliver James, Te-au făcut la cap).

  1. Dacă petrec mult timp cu copilul meu va deveni o persoană dependentă, de aceea trebuie să îl las de cât mai mic cu cât mai multe persoane

Nu există prea mult timp din perspectiva bebelușului, atunci când vorbim de câteva luni de viață, chiar an. Bebelușii au o nevoie foarte mare de a a fi lângă mamă, iar această nevoie este naturală și este de preferat să fie satisfăcută. Acest lucru nu îl va face un adult dependent, dimpotrivă. Dacă unui bebeluș îi sunt satisfăcute nevoile va fi dornic să exploreze și se va putea concentra pe mediul exterior. Prezența mamei sau a altei figure de atașament în primii ani de viață îi cresc șansele să devină independent, nu dependent.

Riscul de dependență apare atunci când mama își satisface nevoile emoționale în relația cu bebelușul, compensând lipsurile emoționale din alte relații.

  1. Bebelușii nu înțeleg prea multe, deci nu prea contează ce li se întâmplă în afara satisfacerii nevoilor fiziologice

De la Freud încoace sau, mai bine zis, de la descoperirea inconștientului încoace, nu prea mai putem spune că suntem afectați doar de ceea ce știm. Deși oamenii se comportă în preajma bebelușilor ca și cum nu înțeleg prea multe, ei sunt capabili să perceapă multe lucruri, chiar de la o vârstă fragedă. Nu au complexitate gândirii unui adult, dar asta nu înseamnă că nu pot fi speriați, traumatizați sau că nu pot face o serie de corelații simple care să le sedimenteze o anumită viziune despre lume și viață. De fapt, ceea ce se întâmplă în primii ani de viață are cel mai mare impact în viața de adult. De exemplu, din perspectiva teoriei atașamentului, sunt studii care arată menținerea aceluiași model de interacțiune de la un an și jumătate la vârsta de 19 ani, mai ales dacă în această perioadă nu au avut loc alte evenimente excepționale (vezi Bowlby, James, Winnicott).

  1. Dacă copilul nu face ce îi spun, înseamnă că este obraznic sau prost crescut

În anumite perioade, copiii testează limitele părinților și este normal să facă asta. Acest lucru nu înseamnă că este un copil prost crescut sau obraznic, ci un copil normal, într-o anumită etapă de dezvoltare. Când îl catalogăm drept obraznic, în afară de faptul că îi punem o etichetă, gândim ghidându-ne după niște principii conservatoare, care s-au dovedit a nu fi cele mai potrivite pentru sănătatea emoțională a copiilor. Autoritatea nu este rea în sine. De fapt, autoritatea părintelui în fața copilului este perfect normală. Ce este greșit este să o obținem prin frică sau manipulare.

Mai mult, copiii vor face mai degrabă ceea ce văd decât ceea ce le spui, pentru că ei învață prin imitație. De aceea, atunci când vrei ca un copil să învețe ceva, e mai util să îi arăți decât să îi spui.

  1. Dacă nu este expus la certuri, copilul nu este afectat de problemele noastre de cuplu

Copiii simt stările de tensiune, chiar și atunci când nu se petrec certuri în fața lor. Problemele de cuplu afectează copiii și, mai mult decât atât, ei se vor simți responsabili de aceste tensiuni. Cel mai important lucru pe care i-l poți oferi unui copil este un model de cuplu sănătos, nu lipsit de conflicte (căci sunt inerente), ci în care să învețe că aceste conflicte pot fi gestionate și în care să continue să se simtă în siguranță. Frica pe care o resimte un copil la o situație de tensiune, sentimentul de vinovăție și nesiguranța sunt sentimente care îl vor urmări toată viața, chiar dacă el nu își va aminti conținutul lor.

  1. Unele sentimente ale copilului sunt greșite și trebuie corectate

Nu există sentiment greșit. De fiecare dată când aud „nu trebuie să plâgi”, „nu ai de ce să fii trist” sau „ești un om slab dacă plângi” îmi amintesc că suntem victimele unei generații castrate emoțional și mă întreb de ce oare vrem să ducem asta mai departe. Un copil care nu plânge nu este neapărat un copil fericit. Poate fi un copil resemnat sau un copil care a învățat că nu are voie să își arate sentimentele sau că sentimentele lui sunt greșite. Copilul (ca orice om, de altfel) are dreptul să își manifeste sentimentele, nemulțumirea, durerea. Un copil căruia i se spune că „nu trebuie să îi fie frică” sau că „nu are de ce să îți fie frică”, „nu trebuie să plângi” etc poate învăța să își reprime sentimentele și se va considera inadecvat pentru că se simte astfel.

  1. Copiii strică relația de cuplu

Copilul nu poate strica o relație. Copilul vine să completeze o relație și el doar reflectă ce se întâmplă, de fapt, în relație. Părinții sunt, uneori, cei care folosesc, conștient sau inconștient, copilul pentru a regla relația dintre ei sau pentru a „găsi un vinovat” pentru că nu au reușit să gestioneze lucrurile. Este adevărat, însă, că apariția unui copil solicită multe resurse din partea adulților și că relații care păreau solide ajung să se destrame pentru că nu fac față acestui noi ciclu al vieții. Pe lângă stres, oboseală, hormoni și mai puțin timp împreună, un copil deschide și multe răni din propria copilărie.

  1. Este greșit să dormi împreună cu copilul

Ca multe alte lucruri legate de creșterea copiilor, nu există corect sau greșit, contează mai degrabă contextul în care iei anumite decizii, cine a luat această decizie, cum percep ceilalți mebrii ai familiei acest lucru, vârsta copilului, efectele deciziei. Altfel, dacă toată lumea este de acord și este o soluție temporară asumată de fiecare, nu este un lucru greșit.

  1. În creșterea copiilor te poți baza mereu pe instinct

Se poate ca ceea ce numim instinct să fie, de fapt, ceea ce am învățat noi de la părinții noștri în copilărie. Instinctul de mamă ne spune de cele mai multe ori să ne îngrijim și să ne ocrotim copilul, în timp ce „instinctul periclitat” ne poate spune că vom avea un copil răsfățat dacă îl ținem în brațe, de exemplu. De fapt, nu vorbește instinctul, ci rana noastră. Este nevoie de un efort conștient și susținut pentru a nu face lucrurile, instinctiv, asemenea părinților tăi și a fi capabil să schimbi anumite pattern-uri de inetracțiune. Acest efort înseamnă să fii atent la ceea ce simți, să înțelegi că ceea ce simți nu își are rădăcinile în prezent, ci în trecut, și să fii liber să alegi cum vrei să abordezi tu lucrurile.

  1. Iată că noi am crescut foarte bine fără atât de multă psihologie

Nu perfecțiunea este miza când vorbim de creșterea copiilor, dar nici perpetuarea inconștientă a unor greșeli din trecut. Deși poate suna radical, cred că suntem, într-o mare măsură, o generație traumatizată, extrem de orientată către exterior, care își găsește greu pacea și liniștea interioară. Avem căsnicii nereușite, relații proaste cu copiii, depresii și anxietăți și alte neumărate boli cauzate de stres și lipsă de echilibru, de multe ori cariera devine sinonimă cu cine suntem, suntem nemulțumiți oricât am avea, mergem la yoga, facem meditație, facem din ce mâncăm un cult, din locurile în care mergem o parte prea mare din cine suntem, pentru că ne e greu pur și simplu să fim. Suntem într-o continuă competitiție nevrotică cu ceilalți, suntem extrem de critici și foarte puțin empatici, avem acces la atât de multe lucruri și cel mai adesea trăim izolați. Interiorul, nu doar exteriorul, are o contribuție majoră la ceea ce se întâmplă. Ne-am obișnuit să spunem că societatea sau lumea în care trăim sunt de vină, fără să conștientizăm propriul aport la ce se întâmplă. Dacă îi întrebăm pe bunicii noștri, ne vor spune că trăim niște vremuri foarte bune, fără foame, fără războaie. În trecut, multe lucruri legate de creșterea copiilor erau justificate de context, de neputință. Astăzi, nu mai există același context, dar când ni se pare efortul prea mare invocăm niște metode dovedite greșite cu un titlu fals de normalitate.

 

 

You Might Also Like

No Comments

    Leave a Reply